Raport privind drepturile omului in Romania SUA

Raportul anual privind practicile in domeniul Drepturilor Omului 2009

ROMÂNIA

România este o democraţie constituţională cu un sistem parlamentar multipartit şi o populaţie de aproximativ 21,4 milioane de locuitori. Parlamentul bicameral este constituit din Senat şi Camera Deputaţilor, iar reprezentanţii din ambele camere sunt aleşi prin vot popular. Alegerile europarlamentare din iunie 2009 şi alegerile prezidenţiale din noiembrie-decembrie au fost considerate libere şi corecte. Autorităţile civile au ţinut forţele de securitate sub control.

Au fost semnalate din nou abuzuri ale poliţiei şi jandarmeriei asupra deţinuţilor şi a romilor. Condiţiile din penitenciare au rămas deficitare. Sistemul juridic nu a dat dovadă de obiectivitate şi a fost în unele cazuri influenţat de politic. Legea restrictivă a cultelor a continuat să limiteze libertatea religioasă. Ritmul procesului de retrocedare a rămas extrem de lent, iar guvernul nu a luat măsuri efective în vederea retrocedării bisericilor greco-catolice confiscate de guvernul comunist în 1948. Corupţia la nivel guvernamental a rămas o problemă larg răspândită. Au fost semnalate, în continuare, cazuri de violenţă împotriva femeilor şi de discriminare a acestora, precum şi cazuri de copii abuzaţi. Au fost traficate persoane în scopuri de muncă forţată, exploatare sexuală, şi cerşetorie forţată. Au existat de asemenea cazuri de neglijare şi asistenţă inadecvată acordată persoanelor cu dizabilităţi. Discriminarea extinsă şi actele ocazionale de violenţă împotriva romilor au continuat să constituie o problemă. Homosexualii, lesbienele, bisexualii şi transsexualii s-au confruntat, în continuare, cu discriminarea societăţii. Discriminarea persoanelor bolnave de HIV/SIDA (în special a copiilor) a reprezentat în continuare o problemă.


RESPECTAREA DREPTURILOR OMULUI


Secţiunea 1: Respectarea integrităţii persoanei, inclusiv dreptul de a nu fi supusă la:

1. Privare arbitrară sau ilegală de viaţă



Guvernul sau agenţii săi nu au comis asasinate motivate politic. Totuşi, au fost semnalate cazuri în care ofiţeri de poliţie au împuşcat mortal două persoane.

În data de 2 august, un ofiţer de poliţie l-a împuşcat pe Ciprian Muşat, un tânăr de 28 de ani, din satul Oancea, judeţul Galaţi, aparent fiindcă acesta asculta muzică prea tare. Potrivit martorilor, după ce a fost avertizată de ofiţer că deranjează liniştea publică, victima a răspuns prin injurii. Ofiţerul de poliţie a plecat spre casă, dar a revenit după 10 minute şi l-a împuşcat pe tânăr, care a decedat în ziua următoare. Ofiţerul de poliţie a fost arestat.

În data de 26 decembrie, un ofiţer de poliţie din Bucureşti l-a împuşcat pe Sorin Pârvu în Brăila, pe care l-a confundat cu un criminal. Pârvu a decedat a doua zi. Ofiţerul de poliţie se afla sub anchetă.

Nu s-au înregistrat progrese în cazul lui Vasile Manole, împuşcat mortal în mai 2008, de către un agent de la postul de poliţie transporturi feroviare în timp ce fura elemente de cale ferată din cupru în Cernavodă.

În anii precedenţi, Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki (APADOR-CH) a afirmat că poliţia a făcut uz excesiv de arme de foc în cazuri de infracţiuni minore. Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii (Romani CRISS) a criticat folosirea disproporţionată a forţei în cartierele de romi, inclusiv folosirea armelor de foc. Pe parcursul anului, nu au fost semnalate cazuri de romi răniţi sau ucişi de poliţie prin folosirea armelor de foc.

1.
1. Dispariţii

Nu au existat informaţii privind existenţa unor cazuri de dispariţii motivate politic.

2. Tortura şi alte tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante

Constituţia şi legislaţia interzic astfel de practici; totuşi, numeroase ONG-uri şi articole de presă au semnalat cazuri de maltratare şi abuzuri asupra deţinuţilor şi romilor, în special prin uz excesiv de forţă şi bătăi aplicate de poliţie. De asemenea, au existat informaţii privind maltratarea copiilor cu dizabilităţi abandonaţi în instituţiile de stat şi încarcerarea prelungită în cadrul orfelinatelor de stat pe motiv de indisciplină.

Persoane aflate în închisoare în aşteptarea procesului s-au plâns ONG-urilor că au fost bătute de către poliţişti în timpul anchetelor preliminare.

Romani CRISS şi alte ONG-uri au susţinut, în continuare, că poliţia a făcut uz excesiv de forţă împotriva romilor şi i-a supus la tratamente brutale şi hărţuire. Romani CRISS a criticat de asemenea raidurile întreprinse de poliţie în comunităţile de romi, care au presupus antrenarea unui număr mare de poliţişti, însoţiţi adesea de forţele speciale de intervenţie.

În unele cazuri de violenţă a poliţiei împotriva romilor, poliţia a susţinut că a făcut uz de forţă în legitimă apărare, ca reacţie la presupusa ostilitate a comunităţilor rome din timpul raidurilor întreprinse de poliţie în căutarea de infractori.

APADOR-CH a semnalat cazul lui Emil Baboi, care conform declaraţiilor sale, în noaptea de 5 spre 6 ianuarie, a fost dus la secţia 9 de poliţie din Bucureşti, unde ofiţerii de poliţie i-au pus cătuşele şi l-au bătut timp de mai multe ore, eliberându-l dimineaţa. Câteva zile mai târziu, unul dintre ofiţerii de poliţie a declarat că Baboi fusese bătut de către alte persoane, înainte de a fi adus la secţie. Baboi a înaintat o plângere la Judecătoria Sectorului 2.

Romani CRISS a semnalat faptul că, în data de 26 iulie, poliţia a efectuat un raid în cartierul de romi din Piatra Neamţ, rănind şase romi. De asemenea, 20 de persoane de etnie romă, în majoritate copii, femei şi persoane în vârstă au fost afectate de gazul lacrimogen folosit de poliţie în timpul raidului. Romani CRISS a contactat un avocat pentru a le reprezenta pe victime în instanţă.

ONG-urile, inclusiv Amnesty International, au afirmat că legile referitoare la uzul armelor de foc de către poliţie nu au fost aliniate la standardele internaţionale.

Nu s-au înregistrat progrese în următoarele cazuri implicând presupuse bătăi aplicate de către poliţişti în 2008: persoana din Câmpulung Muscel (aprilie); grupul de romi din Satu Mare (mai şi iulie); o persoană din Bucureşti (august 2008). De asemenea, nu au fost semnalate progrese în cazul actelor de violenţă din timpul raidurilor efectuate de poliţie în comunităţile de romi din Lieşti, judeţul Galaţi şi Ciurea, judeţul Iaşi, în anul 2007.

Nu s-au înregistrat progrese în cazul din 2007 al celor trei poliţişti care l-ar fi agresat pe lectorul universitar Şerban Marinescu.

Ancheta a rămas în acelaşi stadiu şi în cazul agresării a doi tineri de către un poliţist de la secţia de poliţie 22 din Bucureşti.

ONG-ul ACCEPT, care luptă pentru drepturile lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor şi transsexualilor, s-a plâns că membri ai acestor comunităţi au fost o ţintă predilectă a hărţuirii şi acţiunilor violente ale poliţiei (vezi secţiunea 6 pentru detalii).

În 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat România în şapte cazuri pentru tratament inuman şi degradant, încălcare a prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Condiţiile din închisori şi din centrele de detenţie

Condiţiile din închisori au rămas dure şi, în majoritatea cazurilor, sub standardele internaţionale. Guvernul a permis efectuarea vizitelor de monitorizare de către observatori independenţi pe probleme de drepturile omului, vizite care au avut loc pe parcursul anului. În anul 2009, autorităţile au îmbunătăţit condiţiile existente în unele dintre închisori.

Potrivit Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor din cadrul Ministerului de Justiţie, la finele anului, 26.750 de persoane, dintre care 470 minori, se aflau în penitenciare sau centre de detenţie pentru minori, în cadrul unui sistem cu o capacitate declarată de 33.951 locuri. Deşi în principiu suprapopularea nu a reprezentat o problemă gravă, în unele dintre penitenciare, suprafaţa standard de 4 m2 per prizonier, conform recomandărilor Comisiei de Prevenire a Torturii din cadrul Consiliului Europei, nu a fost respectată. APADOR-CH a solicitat adoptarea legislaţiei necesare pentru ca această recomandare să aibă caracter obligatoriu.

Pe parcursul anului, APADOR-CH a vizitat mai multe închisori, inclusiv unele vizitate în anii anteriori şi a constatat că, în ciuda unor îmbunătăţiri, în multe cazuri condiţiile au rămas deficitare. Curăţenia şi igiena din închisori nu au respectat standardele internaţionale. Nu au existat suficiente facilităţi medicale pentru îngrijirea tuturor deţinuţilor şi a prizonierilor, iar accesul la îngrijire medicală a fost îngrădit de lipsa medicilor. Încălzirea şi apa caldă nu existau în câteva centre, saltelele erau vechi şi putrezite, iar încăperile iluminate necorespunzător. În multe penitenciare, deţinuţii s-au plâns de lipsa medicamentelor şi accesul necorespunzător la tratamente medicale.

APADOR-CH a atras atenţia asupra faptului că mesele din penitenciare nu ofereau minimul necesar de calorii, că apa din unele penitenciare nu era potabilă şi că, în multe penitenciare, în bucătării exista mucegai. Totodată, APADOR-CH a semnalat insuficienţa activităţilor zilnice, a oportunităţilor de muncă şi a programelor educaţionale. Guvernul şi-a continuat eforturile de îmbunătăţire a condiţiilor din camerele de detenţie, de sporire a numărului de activităţi zilnice, de cursuri şi programe educaţionale disponibile pentru prizonieri şi de prevenire a răspândirii virusului HIV şi a tuberculozei, inclusiv prin parteneriatele cu ONG-uri. Cu toate acestea, au existat puţine programe de prevenire a răspândirii virusului HIV, a bolilor cu transmitere sexuală şi a celor infecţioase. În luna septembrie, reprezentantul pentru România al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) a declarat că programul de control a tuberculozei a fost aplicat cu succes în penitenciare şi că numărul deţinuţilor bolnavi de tuberculoză a scăzut la 2%. În cele mai multe dintre penitenciarele vizitate de APADOR-CH, condiţiile de confidenţialitate a discuţiilor dintre deţinuţi şi avocaţii lor fuseseră îmbunătăţite.

Organizaţiile de media şi drepturile omului au semnalat faptul că abuzarea deţinuţilor de către autorităţi şi de către alţi deţinuţi a continuat să reprezinte o problemă. Potrivit mass-mediei şi ONG-urilor, au existat numeroase cazuri de agresiune şi purtare abuzivă comise de deţinuţi, pe care personalul din penitenciare a încercat să le treacă sub tăcere. Pe parcursul anului mass-media a semnalat asemenea cazuri în penitenciarele din Codlea (unde au avut loc bătăi între deţinuţi, iar unul dintre aceştia a fost ucis de către colegul de celulă în luna mai) şi Poarta Albă, unde un deţinut a fost ucis de către un alt deţinut în luna aprilie. Mass-media a semnalat furtul de carne din raţia deţinuţilor de la penitenciarul Jilava, de către doi paznici.

Nu au existat evoluţii ulterioare vizitelor efectuate de reprezentanţii APADOR-CH şi cei ai Centrului de Resurse Juridice (iunie 2008) şi de Ministrul Justiţiei (2007) la penitenciarul din Aiud, care constataseră proasta calitate a hranei, condiţiile igienice precare din zonele de detenţie, absenţa îngrijirii medicale corespunzătoare şi lipsa de informare a deţinuţilor cu privire la programele educaţionale disponibile în detenţie.

Nu s-au înregistrat progrese în cazul decesului unui deţinut în spitalul Penitenciarului Rahova, survenit în 2007, caz în care, conform APADOR-CH, ar fi putut fi vorba de neglijenţa medicală.

APADOR-CH a continuat să ceară stabilirea unei comisii medicale mixte, alcătuite din reprezentanţi ai ministerelor justiţiei şi sănătăţii, pentru a ancheta cauzele deceselor din penitenciare.

Potrivit APADOR-CH, practica clasificării anumitor deţinuţi drept “periculoşi” a continuat să reprezinte o problemă, în absenţa unor standarde clare privind astfel de clasificări. Deţinuţii caracterizaţi drept “periculoşi” au fost supuşi unor restricţii care nu li se impuneau şi restului deţinuţilor şi nu aveau dreptul să conteste încadrarea în această categorie. De asemenea, ONG-urile au criticat practica supunerii deţinuţilor la pedepse multiple pentru o singură abatere.

APADOR-CH a continuat să critice condiţiile din aresturile poliţiei, remarcând condiţiile sanitare precare, prezenţa unor echipamente de supraveghere în camerele de detenţie, lipsa luminii naturale şi absenţa activităţilor pentru cei încarceraţi.

Numeroase aresturi ale poliţiei şi unele penitenciare nu au asigurat confidenţialitatea discuţiilor dintre deţinuţi sau persoanele reţinute şi avocaţii acestora, personal sau telefonic.

Guvernul a permis vizitarea penitenciarelor de către observatorii pe probleme de drepturile omului, de către oficialii guvernelor altor state şi de către reprezentanţii presei, astfel de vizite având loc în decursul anului.

Dispoziţiile legale privind asistenţa religioasă în penitenciare permit accesul nerestricţionat al tuturor grupurilor religioase în penitenciare. Preoţii ortodocşi nu au mai participat la întâlnirile dintre reprezentanţii altor culte şi deţinuţi.

d. Arestul şi detenţia arbitrare

Constituţia şi legislaţia interzic arestul şi detenţia arbitrare, iar guvernul a respectat, în general, aceste interdicţii.

Rolul aparatului de poliţie şi securitate

Ministerul Internelor şi Administraţiei comandă poliţia, jandarmeria şi poliţia de frontiera, Biroul pentru Imigrare, Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă (care coordonează strângerea de informaţii despre crima organizată şi corupţie) şi Direcţia Generală Anticorupţie. Agenţia naţională de poliţie este reprezentată de Inspectoratul General al Poliţiei Române, care este împărţit în direcţii specializate, având 42 de inspectorate pentru judeţe şi municipiul Bucureşti. Serviciul Român de Informaţii se ocupă, de asemenea, cu strângerea de informaţii referitoare la cazurile importante de crimă organizată, la marile infracţiuni economice şi la corupţie. Din martie, Grupul Special de Protecţie şi Intervenţie este subordonat Jandarmeriei.

Deşi în general, poliţia a respectat legea şi procedurile interne, corupţia în rândul poliţiştilor a reprezentat, în continuare una dintre principalele cauze ale lipsei de respect a cetăţenilor faţă de poliţie şi ale lipsei autorităţii poliţiei. Salariile mici şi lipsa stimulentelor financiare şi a bonusurilor au dus la lipsa personalului şi au contribuit la tendinţa de a lua mită a unora dintre oficialii responsabili cu aplicarea legii. Cazurile de corupţie la nivel înalt au fost deferite Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care a continuat să promoveze linia telefonică anticorupţie, pentru a furniza date pentru începerea urmăririi penale în cazuri de corupţie în rândul poliţiei.

Impunitatea poliţiştilor a rămas o problemă. Plângerile împotriva poliţiştilor au fost analizate de comitetele interne de disciplină din cadrul secţiilor în care lucrează poliţiştii respectivi.

În primele 11 luni ale anului, au fost prezentate 131 de plângeri împotriva poliţiştilor pentru încălcarea drepturilor omului, 80 dintre acestea fiind înaintate Procuraturii şi 51 poliţiei. Dintre cele 51 de cazuri, 29 au fost trimise Procuraturii pentru anchetă, 14 au fost închise în lipsa probelor, iar 8 au fost anchetate pentru conduită necorespunzătoare. Pe parcursul aceleiaşi perioade, 167 de poliţişti au fost anchetaţi pentru încălcări ale drepturilor omului: 83 pentru abuz în serviciu, 69 pentru conduită abuzivă, 13 pentru arestări ilegale şi anchetări abuzive, iar doi pentru cauzarea de răni mortale. De asemenea, au fost prezentate 13 plângeri împotriva Jandarmeriei pentru încălcarea drepturilor omului; în 9 dintre cazuri au fost deschise anchete penale, 2 cazuri au fost închise şi jandarmii au fost absolviţi de vină, iar în două cazuri, jandarmii au fost absolviţi de vină dar au primit amenzi contravenţionale.

Reforma poliţiei a continuat pe parcursul anului. Poliţia a angajat un număr mai mare de femei şi reprezentanţi ai minorităţilor. Potrivit statisticilor poliţiei, în luna ianuarie, 10,5% din totalul forţelor de politie erau agenţi femei, şi 1,1% reprezentanţi ai minorităţilor etnice. De asemenea, poliţia a folosit mediatori romi care să faciliteze comunicarea dintre romi şi autorităţi şi să ofere asistenţă in situaţiile de criză.

Procedurile de arestare şi tratamentul în detenţie

Legea prevede că doar judecătorii pot emite mandate de arestare şi percheziţie; în general, guvernul a respectat această dispoziţie în practică. Legea cere autorităţilor ca, la momentul arestării, să îi informeze pe cei arestaţi ce acuzaţii li se aduc şi ce drepturi legale au. Poliţia trebuie să le explice celor reţinuţi ce drepturi au, în limba pe care aceştia o înţeleg, înainte de a li se lua o declaraţie. Persoanele reţinute trebuie aduse în faţa justiţiei în termen de 24 de ore de la arestare. Conform legii, instanţele judecătoreşti pot decide judecarea în stare de libertate. Există, de asemenea, un sistem de eliberare pe cauţiune; cu toate acestea, în practică, acesta este rar folosit. Deţinuţii au dreptul la asistenţă juridică şi, în general, aceştia au avut acces imediat la asistenţă juridică şi la familiile lor. Deţinuţii cu o situaţie materială precară au beneficiat de asistenţă juridică din oficiu.

Legea permite poliţiei să conducă la secţie orice persoană care pune în pericol alte persoane sau liniştea publică. Au existat acuzaţii conform cărora poliţia foloseşte adeseori această prevedere pentru a reţine persoane timp de până la 24 de ore. APADOR-CH a criticat în repetate rânduri această prevedere, susţinând că permite abuzurile. ONG-urile care se ocupă de drepturile omului s-au plâns că autorităţile au putut asculta, în mod frecvent, discuţiile dintre deţinuţii şi avocaţii acestora, în aresturile poliţiei.

În funcţie de caz, un judecător poate emite un mandat de arestare preventivă pe o perioada de până la 30 de zile. Instanţa poate prelungi aceste termene; totuşi, perioada de arest preventiv nu poate depăşi 180 de zile. Instanţele judecătoreşti şi procurorii pot fi traşi la răspundere pentru măsuri nejustificate, ilegale sau abuzive.

În 2008, CEDO a găsit România vinovată de încălcarea dreptului la libertate şi securitate garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în 17 cazuri.

Amnistia

Pe parcursul anului, preşedintele Băsescu a graţiat şase mame (fiecare dintre ele cu patru până la nouă copii) şi patru persoane pe motive medicale şi de vârstă.

e. Refuzul unui proces public corect

Constituţia prevede un sistem judiciar independent şi, în general, guvernul a respectat independenţa sistemului judiciar. Cu toate acestea, sistemul judiciar nu a beneficiat de încrederea publicului în ceea ce priveşte tragerea la răspundere a judecătorilor şi faptul că aceştia nu servesc interese politice sau financiare. În rândul opiniei publice, a existat percepţia larg răspândită că sistemul juridic este corupt, încet şi adesea incorect.

Legea stabileşte un sistem judiciar pe patru nivele instituţionale: instanţa inferioară (judecătorie), instanţa intermediară (tribunale), curtea de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Există o Curte Constituţională separată, alcătuită din nouă membri care au un mandat de nouă ani, fără posibilitate de prelungire. Preşedintele, Senatul şi Camera Deputaţilor numesc fiecare câte trei dintre membri. Curtea Constituţională validează rezultatele alegerilor şi ia decizii privind constituţionalitatea legilor, tratatelor, ordonanţelor şi regulamentelor interne ale Parlamentului. Pe lângă fiecare instanţă funcţionează un parchet. Stabilirea jurisdicţiei iniţiale într-un caz se face în funcţie de natura infracţiunii şi de funcţia ocupată de inculpat în cadrul administraţiei publice. Conform raportului făcut public de Comisia Europeană în luna iulie, reformele judiciare „nu sunt încă profunde şi persistă unele deficienţe”. Comisia a criticat de asemenea faptul că jurisprudenţa românească este „contradictorie, cauzând trenări exagerate ale proceselor”.

În decursul anului, ONG-urile şi oficialii au criticat frecvent sistemul juridic. Una dintre cauze a fost eşecul organismului de supraveghere a sistemului judiciar, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), în elaborarea de proceduri pentru soluţionarea potenţialelor conflicte de interese în rândul membrilor săi. Practica CSM de a delega magistraţi în funcţii non-juridice şi de a-i numi în cadrul diferitelor agenţii guvernamentale a contribuit totodată la diminuarea numărului deja insuficient de angajaţi din tribunale şi parchete. Raportul Comisiei Europene menţiona adoptarea unei noi strategii privind resursele umane în cadrul sistemului judiciar şi faptul că „s-au luat unele măsuri în ceea ce priveşte angajarea de personal în cadrul tribunalelor şi a parchetelor locale”, subliniind însă necesitatea unor „progrese suplimentare”. Procurorul general a criticat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru că retrimite, în mod frecvent, cazurile la procurori pentru cercetări suplimentare, în loc sa decidă în cazurile respective aşa cum sunt ele prezentate. Astfel de solicitări au contribuit la amânări frecvente ale procedurilor în instanţă, crescând astfel posibilitatea de influenţă din partea politicului. De asemenea, observatorii şi-au exprimat îngrijorarea privind lipsa imparţialităţii juridice, deoarece unii parlamentari au continuat să profeseze în calitate de avocaţi ai apărării, atât personal, cât şi prin asociaţii lor de la firmele de avocatură.

În 2008, CEDO a condamnat România pentru încălcarea mai multor prevederi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului; astfel, a fost condamnată pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în 77 de cazuri, pentru durata lungă a procedurilor în 25 de cazuri şi pentru încălcarea dreptului la reparaţii efective în două cazuri.

Procedurile de judecată

Procesele sunt deschise publicului. Legea nu prevede judecarea proceselor cu juraţi. Legea prevede dreptul la asistenţă juridică şi la prezumţia de nevinovăţie până la emiterea hotărârii finale de către o instanţă. Legea prevede că guvernul trebuie să pună la dispoziţie un avocat pentru minorii implicaţi în cazuri penale; în practică, asociaţiile barourilor locale au pus la dispoziţie avocaţi celor fără posibilităţi materiale, costurile fiind rambursate de către Ministerul Justiţiei. Inculpaţii au dreptul de a fi prezenţi la proces, de a consulta un avocat în timp util, de a confrunta sau interoga martorii părţii adverse, de a avea la dispoziţie un interpret şi de a aduce martori şi probe în favoarea lor. Inculpaţii şi avocaţii acestora au acces la probele deţinute de guvern care sunt relevante pentru cazurile respective. Atât reclamanţii, cât şi inculpaţii, au dreptul de a face recurs.

Legea prevede că anchetarea infracţiunilor comise de angajaţi ai poliţiei şi penitenciarelor se face de către procurori civili. Procurorii militari au continuat să se ocupe de cazuri privind „securitatea naţională”, în care au fost implicaţi militari. Alte cazuri legate de „securitatea naţională”, dar în care nu erau implicaţi militari, au fost judecate de procurorii civili. Potrivit legii, tribunalele militare nu se ocupă de judecarea civililor. Infracţiunile comise de jandarmi au rămas, în continuare, sub jurisdicţie militară. În anii precedenţi, grupurile naţionale şi internaţionale specializate pe problema drepturilor omului au criticat modul în care s-au judecat cazurile în tribunalele militare, susţinând că anchetele procurorilor militari au fost nejustificat de lungi, părtinitoare şi adeseori neconcludente. Unii avocaţi au susţinut că aceste anchete doar au discreditat reputaţia clienţilor lor, în loc să le stabilească responsabilitatea pentru vreo ilegalitate reală. Conform legii, toţi cetăţenii au dreptul la un proces echitabil.

Prizonierii şi deţinuţii politici

Nu au existat informaţii referitoare la existenţa prizonierilor sau a deţinuţilor politici.

Proceduri şi soluţii juridice civile

Tribunalele civile au funcţionat în fiecare jurisdicţie din ţară. Tribunalele civile nu folosesc jurii şi funcţionează în mod asemănător tribunalelor penale. Victimele infracţiunilor penale pot cere daune civile fie în tribunale civile, fie în tribunale penale, după cum doresc. Acest lucru poate avea drept rezultat un proces combinat civil/penal care să rezolve toate chestiunile care decurg din cazul penal. Tribunalele civile sunt gestionate de Ministerul Justiţiei, iar magistraţii intră în competenţa CSM. Tribunalele civile şi tribunalele penale au acelaşi nivel de independenţă juridică.

În unele cazuri, reclamanţii au întâmpinat dificultăţi privind aplicarea verdictelor civile, deoarece procedura de aplicare a hotărârilor judecătoreşti a fost nepractică şi a produs întârzieri.

Au existat reparaţii administrative şi judiciare pentru încălcarea drepturilor civile de către agenţiile guvernamentale.

Retrocedarea proprietăţilor

Legislaţia permite retrocedarea proprietăţilor şi stabileşte amenzi pentru oficialii care obstrucţionează acest proces. Legea prevede existenţa Fondului Proprietatea în valoare de aproximativ 14 miliarde RON (circa 4,8 miliarde USD) pentru compensarea celor ale căror proprietăţi nu pot fi retrocedate în natură. Ca urmare a amânărilor repetate, fondul nu a fost încă listat la bursă, acţiunile sale nefiind tranzacţionate la bursă, ci pe piaţa gri la preţuri extrem de scăzute. O ordonanţă guvernamentală prevede acordarea de plăţi în bani în locul retrocedărilor, în valoare de maxim 500.000 RON (173.000 USD), eşalonaţi pe o perioadă de doi ani. Cererile care depăşesc această sumă se plătesc în acţiuni la Fondul Proprietatea. Procesul de retrocedare s-a desfăşurat în continuare foarte lent în decursul anului şi cele mai multe dintre cazurile de retrocedare au rămas nesoluţionate.

Organizaţiile foştilor proprietari au afirmat, în continuare, că inerţia a împiedicat retrocedarea proprietăţilor la nivel local. În unele cazuri, autorităţile locale au continuat să amâne sau să refuze să furnizeze documentaţia necesară foştilor proprietari care depuneau cereri de retrocedare. De asemenea, acestea au refuzat să restituie proprietăţi care prezentau interes pentru autorităţile municipale sau judeţene.

În luna februarie, legea caselor naţionalizate a fost modificată, conform noilor prevederi casele naţionalizate cumpărate cu bună credinţă nemaiputând fi retrocedate.

CEDO a decis în favoarea foştilor proprietari în numeroase cazuri de retrocedare, acestea reprezentând majoritatea plângerilor adresate CEDO din România. În 2008, CEDO a condamnat România în 129 de cazuri pentru neprotejarea proprietăţii în conformitate cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. În luna aprilie, Consiliul Europei a dat publicităţii un raport în care se menţiona faptul că România nu respectă termenul de trei luni impus de CEDO pentru plata compensaţiilor. Potrivit raportului, în 2008, în doar 5% din cazuri, compensaţiile stabilite de CEDO au fost plătite în termenul de trei luni prevăzut în deciziile finale ale curţii.

Din cele 201.750 de cereri depuse pentru retrocedarea clădirilor în perioada 2001-2003, până la sfârşitul anului au fost soluţionate 117.442 iar 43.047 au fost respinse; în 7.898 de cazuri au îndeplinit criteriile pentru măsuri combinate (retrocedarea în natură şi compensaţii în acţiuni la Fondul Proprietatea sau bunuri ori servicii); 49.637 de cazuri au fost eligibile pentru compensare prin echivalent, iar 16.860 de cereri au fost soluţionate prin retrocedarea proprietăţilor în natură.

Au existat numeroase dispute asupra bisericilor pe care Biserica Ortodoxă Română nu le-a retrocedat Bisericii Greco-Catolice în ciuda hotărârilor judecătoreşti în acest sens.

f. Amestecul arbitrar în viaţa privată, familie, locuinţă sau corespondenţă

Constituţia interzice astfel de acţiuni, iar guvernul a respectat, în general, aceste interdicţii. Cu toate acestea, a continuat să existe percepţia răspândită că se practică interceptări ilegale.

Legea permite interceptarea electronică, atât în cazurile penale, cat şi în scopuri referitoare la securitatea naţională. Pentru interceptare este necesară emiterea unui mandat, în baza cererii venite din partea procurorului care anchetează cazul. În situaţii excepţionale, când întârzierile cauzate de demersurile necesare pentru obţinerea mandatului de la judecător ar afecta ancheta penală, procurorii pot iniţia interceptarea fără mandat judiciar. Cu toate acestea, ulterior începerii acestei proceduri, trebuie depusă o cerere de autorizare în termen de 48 de ore. Unele ONG-uri pe problema drepturilor omului au semnalat faptul că, în baza legii referitoare la securitatea naţională, un procuror poate autoriza emiterea unui mandat pentru o perioadă iniţială de şase luni, care poate fi extinsă pe o perioadă nelimitată în intervale de câte trei luni, fără aprobare judiciară. Au existat informaţii în mass-media privind interceptări electronice folosite în afara acestor parametri legali.

Procesul intentat de omul de afaceri Dinu Patriciu Serviciului Roman de Informaţii (SRI) pentru interceptarea ilegală a telefoanelor sale a continuat. În 2007, Tribunalul Bucureşti a ordonat SRI sa-i plătească lui Dinu Patriciu compensaţii în valoare de 50.000 lei (aproximativ 17.300 USD), hotărâre susţinută de instanţa de apel. SRI a făcut apel la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar la sfârşitul anului se aştepta hotărârea instanţei.

Potrivit Romani CRISS şi relatărilor mass-mediei, de-a lungul anului au continuat să aibă loc evacuări ale membrilor comunităţii rome, atât în Bucureşti şi Cluj, cât şi în alte localităţi.

În data de 25 iunie, 13 familii de romi au fost evacuate de jandarmi dintr-o clădire din Cluj retrocedată proprietarului de drept.

În data de 26 august, Primăria sectorului 2 din Bucureşti a evacuat 42 de romi care locuiau ilegal într-o clădire din sector.

În 2008, CEDO a condamnat România în şapte cazuri pentru încălcarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Secţiunea 2. Respectarea libertăţilor civile, incluzând:

a. Libertatea de expresie şi libertatea presei

Legislaţia asigură libertatea de expresie şi libertatea presei, iar guvernul a respectat, în general, aceste drepturi în practica. Jurnaliştii şi persoanele fizice au putut să critice autorităţile guvernamentale, inclusiv pe cele de la nivel înalt. Au existat cazuri izolate de intimidare sau cenzură a presei de către autorităţi sau de atacuri asupra jurnaliştilor.

Legislaţia ce restricţionează libertatea de expresie a continuat să provoace îngrijorare în rândul presei şi al ONG-urilor. Defăimarea însemnelor statului (stema, drapelul sau imnul naţional) este o infracţiune ce se pedepseşte cu închisoarea; totuşi, în cursul anului nu au existat urmăriri penale sau condamnări în baza acestei prevederi. Legea cultelor include o prevedere care interzice actele de „defăimare religioasă” şi de „ofensă publică adusă simbolurilor religioase”. Pe parcursul anului nu au existat urmăriri penale sau condamnări în baza acestei prevederi.

Legea interzice negarea publică a Holocaustului, însă în cursul anului nu au existat urmăriri penale în baza acestei prevederi.

În 2008, CEDO a condamnat România pentru încălcarea libertăţii de expresie prevăzută de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în 2 cazuri.

Mass-media independentă a fost activă şi a exprimat o varietate de opinii fără nicio restricţie. Cu toate acestea, politicieni şi persoane apropiate diferiţilor politicieni sau grupuri politice au deţinut sau au controlat indirect numeroase instituţii de presă din provincie, iar ştirile şi tonul editorial al acestora a reflectat în mod frecvent vederile proprietarilor. Tendinţa de concentrare a instituţiilor naţionale de ştiri în mâinile câtorva persoane bogate a continuat.

Pe parcursul anului s-au înregistrat câteva cazuri în care demnitari sau politicieni au insultat sau hărţuit jurnalişti.

Începând din data de 6 aprilie, firma de distribuţie a presei deţinută de primarul oraşului Constanţa, Radu Mazăre şi de preşedintele Consiliului Judeţean, Nicuşor Constantinescu, a blocat distribuţia ziarului Ziua de Constanţa, care criticase autorităţile locale.

În data de 6 iunie, Mădălina Rădulescu, directorul de ştiri al canalului public de televiziune TVR 1, le-a ameninţat pe producătoarea Doina Georgescu şi pe editoarea Adriana Gulea cu reduceri salariale şi concedierea pentru refuzul de a-şi asuma răspunderea pentru un buletin de ştiri în care era inclus un interviu legat de alegeri cu vicepreşedintele Partidului Social Democrat (PSD). Interviul a fost difuzat înainte de alegerile pentru Parlamentul European, încălcându-se prevederile care interzic continuarea campaniei electorale în ziua dinaintea alegerilor. Comisia de etică a TVR a decis că Rădulescu a luat o decizie editorială incorectă şi a făcut presiuni inadecvate asupra celor două jurnaliste. Preşedintele TVR 1, fost secretar-general al PSD, nu a luat măsuri disciplinare împotriva Mădălinei Rădulescu.

În data de 28 iulie, Ministrul Turismului, Elena Udrea, a folosit un ton ameninţător spunându-i redactorului-şef al cotidianului sportiv Gazeta Sporturilor că se va „ocupa informativ” de el. Redactorul-şef făcuse dezvăluiri despre cheltuielile controversate făcute de fostul Ministru al Tineretului şi Sportului, coleg de partid cu Udrea.

În luna februarie, CEDO a decis că România trebuie să-i plătească lui Petre Mihai Băcanu, directorul onorific al ziarului România Liberă suma de 8.000 de euro (11.000 USD) pentru încălcarea drepturilor la libertate de exprimare şi proces echitabil. Instanţele din România hotărâseră în 2003 ca Băcanu şi România Liberă să plătească unui fost ministru daune pentru publicarea mai multor articole în care era criticat contractul de înfiinţare a Băncii Române de Investiţii, negociat de acesta cu un controversat om de afaceri.

Libertatea pe Internet

Nu au existat restricţii guvernamentale privind accesul la internet şi nu au existat informaţii confirmate referitoare la monitorizarea de către guvern a e-mailurilor şi a camerelor de chat. Persoanele şi grupurile de persoane şi-au putut exprima liniştite opiniile pe internet, inclusiv prin intermediul e-mailurilor.

Internetul a fost disponibil în întreaga ţară, iar costurile au scăzut datorită concurenţei. Au existat internet café-uri în întreaga ţară. Potrivit statisticii publicate de Asociaţia Internaţională a Telecomunicaţiilor, aproximativ 29% dintre locuitorii României au folosit internetul.

Libertatea academică şi evenimentele culturale

Nu au existat restricţii din partea guvernului referitoare la libertatea academica şi la evenimentele culturale. Cu toate acestea, au existat informaţii despre câteva cazuri în care autorităţile locale s-au amestecat în aceste activităţi.

În august, primarul localităţii Oneşti, Emil Lemnaru, a oprit desfăşurarea conferinţei de lansare a cărţii Dictatura biometrică, în care se afirma că stocarea datelor pe cipuri este un pericol pentru omenire. ONG-urile care se ocupă de drepturile omului au protestat, afirmând că această acţiune reprezintă o încălcare a libertăţii de exprimare.

În luna august, un consilier local din Oradea a anulat un concert de muzică rock al trupei God Dethroned (în traducere „Dumnezeu detronat”), menţionând faptul că cetăţenii s-au plâns că este un concert satanist.

b. Libertatea de întrunire şi asociere paşnice

Libertatea de întrunire

Legea prevede libertatea de întrunire, iar guvernul a respectat, în general, acest drept. Legea stipulează că cetăţenii neînarmaţi se pot întruni în mod paşnic, dar prevede că întâlnirile nu trebuie să împiedice desfăşurarea altor activităţi sociale sau economice şi nu pot avea loc în apropierea unor centre cum ar fi spitale, aeroporturi sau unităţi militare. Organizatorii întrunirilor publice trebuie să ceară permisiunea primăriei localităţii unde va avea loc întrunirea, în scris, cu trei zile înainte.

Libertatea de asociere

Constituţia prevede libertatea de asociere, iar guvernul a respectat, în general, acest drept în practică. Legea interzice ideologiile, organizaţiile şi simbolurile fasciste, comuniste, rasiste sau xenofobe (cum ar fi statuile criminalilor de război amplasate pe domeniul public). Partidele politice trebuie să aibă cel puţin 25.000 de membri pentru a avea statut legal, număr criticat de unele ONG-uri ca fiind prea mare.

c. Libertatea religioasă

Constituţia şi legislaţia prevăd libertatea religioasă, iar guvernul a respectat, în general, acest drept în practică; cu toate acestea, au existat unele restricţii, iar unele grupuri religioase minoritare au continuat să susţină, în mod credibil, că autorităţile guvernamentale şi clerul ortodox roman le-au împiedicat activităţile de prozelitism şi au intervenit în alte activităţi religioase derulate de acestea.

În baza prevederilor legii cultelor, guvernul a implementat un sistem discriminatoriu de recunoaştere pe trei niveluri: „grupări religioase” (grupuri religioase fără statut juridic), „asociaţii religioase” şi „religii”. „Grupările religioase” sunt grupuri de persoane care au aceeaşi credinţă, dar care nu primesc niciun sprijin de la stat sau scutiri de taxe. „Asociaţiile religioase” sunt persoane juridice care nu primesc finanţare de la guvern, care trebuie să fie înregistrate ca atare într-un registru al asociaţiilor religioase şi care sunt scutite de taxe numai pentru lăcaşurile de cult. Pentru a se putea înregistra, asociaţiile religioase trebuie să aibă 300 de membri români şi trebuie să depună datele personale ale membrilor, spre deosebire de asociaţiile non-religioase care se pot înregistra cu numai trei membri. Pentru a primi statut de „religie”, o asociaţie religioasă trebuie să demonstreze că are 12 ani de activitate religioasă neîntreruptă şi să aibă un număr de membri reprezentând 0,1% din totalul populaţiei (aproximativ 22.000 de membri).

Legea nu interzice şi nici nu pedepseşte întrunirile religioase paşnice; spre deosebire de anii anteriori, nu au existat plângeri ale grupurilor religioase minoritare că autorităţile locale sau preoţii ortodocşi au împiedicat desfăşurarea activităţilor religioase.

Unele grupuri religioase minoritare au continuat să susţină că, în unele cazuri, autorităţile locale fie au amânat, fie s-au opus emiterii de autorizaţii de construcţie, fără motivaţii justificate. O comunitate greco-catolică din Peşteana, înfiinţată în 2005, a continuat să susţină că se confruntă cu discriminare şi acte de hărţuire. De asemenea, pe parcursul anului au continuat tensiunile provocate de procesul dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-catolică, privind accesul celei din urmă la cimitirul din localitate. La sfârşitul lunii februarie, Curtea de Apel din Piteşti a hotărât că preotul greco-catolic poate oficia slujbe în cimitir doar pentru persoanele care la momentul morţii erau greco-catolice, însă nu şi pentru persoanele sau rudele acestora care în momentul morţii aveau religia ortodoxă. Comunitatea greco-catolică şi-a exprimat nemulţumirea faţă de hotărârea instanţei.

Spre deosebire de anii anteriori, grupurile religioase minoritare nu au semnalat dificultăţi în obţinerea aprobării privind utilizarea sălilor publice pentru activităţi religioase. Grupurile religioase minoritare au semnalat puţine cazuri în care clericii ortodocşi au hărţuit membrii altor culte. Mai multe grupuri religioase minoritare s-au plâns, în mod credibil, că poliţia şi autorităţile administrative locale au sprijinit în mod tacit, campaniile împotriva prozelitismului. Membrii diferitelor religii minoritare au semnalat, în continuare, faptul că programele lor caritabile derulate în orfelinate şi adăposturi au fost percepute drept prozelitism menit să atragă credincioşii ortodocşi.

Membrii comunităţii de ceangăi romano-catolici, un grup etnic vorbitor al unui dialect maghiar, au continuat să se plângă de faptul că Episcopia Romano-Catolică Iaşi se opune organizării de slujbe religioase în limba maghiara. Totuşi, în data de 17 octombrie s-au înregistrat progrese în soluţionarea acestor plângeri, în satul Vladnic, din judeţul Bacău slujba fiind oficiată în trei limbi (română, maghiară şi latină).

Deşi legea cultelor permite cultelor religioase să îşi înmormânteze morţii în cimitirele altor culte, dacă acestea nu au propriul cimitir sau dacă nu există un cimitir comunitar (public), în numeroase comunităţi s-au raportat cazuri în care preoţii ortodocşi nu au permis Bisericii Greco-Catolice, Bisericii Baptiste şi Bisericii Adventiste să îşi înmormânteze membrii în cimitire confesionale sau chiar în unele cimitire comunitare.

Mai multe grupuri religioase au afirmat că accesul lor în centrele de detenţie a continuat să se îmbunătăţească. Prevederile referitoare la activităţile religioase din închisori stipulează accesul nerestricţionat al religiilor recunoscute şi al asociaţiilor religioase în orice centru de detenţie, chiar daca nu li se cere asistenţa în mod expres. Grupurile religioase nu au raportat probleme legate de accesul la centrele de detenţie în perioada de referinţă.

Doar cele 18 culte recunoscute oficial au dreptul să predea religia în şcolile publice. Pentru a fi scutiţi de participarea la orele de religie, elevii trebuie să prezinte o cerere scrisă. Câteva culte minoritare recunoscute s-au plâns ca nu şi-au putut preda religia în şcolile publice şi că în unele cazuri, s-au făcut presiuni asupra copiilor pentru ca aceştia să participe la orele de religie ortodoxă.

Decizia din 2006 a Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării (CNCD), cerea Ministerului Educaţiei să elimine simbolurile religioase din şcoli, cu excepţia sălilor de clasă în care se predau ore de religie, nu a fost pusă în aplicare pentru că mai multe procese erau încă pe rol. Ministerul Educaţiei, Biserica Ortodoxă Română şi câteva ONG-uri au atacat în instanţă decizia CNCD. Pe 11 iunie, Înalta Curte de Casaţie le-a dat câştig de cauză.

Legea restituţiei permite cultelor să solicite retrocedarea proprietăţilor naţionalizate care găzduiesc scoli, spitale sau instituţii culturale; cu toate acestea, punerea în aplicare a legii a fost lentă în decursul anului. Din cele 14.716 de cereri de retrocedare a proprietăţilor religioase, de la înfiinţarea, în anul 2003, a Autorităţii Naţionale pentru Retrocedarea Proprietăţilor (ANRP) până la finele anului s-au emis decizii de retrocedare pentru 1.417 proprietăţi, pentru alte 407 cazuri aprobându-se acordarea de compensaţii; 403 astfel de cereri au fost respinse.

Retrocedarea proprietăţilor a fost deosebit de importantă pentru Biserica Greco-Catolică, deoarece toate proprietăţilor acesteia, inclusiv biserici, au fost confiscate în timpul regimului comunist. Bisericile greco-catolice au fost date Bisericii Ortodoxe Române, după unificarea forţată a Bisericii Greco-Catolice cu Biserica Ortodoxă în 1948, iar numeroase proprietăţi ale Bisericii Greco-Catolice au fost confiscate de guvern. Din 2003, guvernul a retrocedat 128 din cele 6.723 de proprietăţi solicitate de Biserica Greco-Catolică.

Biserica Ortodoxă Română s-a opus, în continuare, retrocedării bisericilor greco-catolice obţinute de la Biserica Greco-Catolică. Deşi legea permite Bisericii Greco-Catolice să apeleze la justiţie ori de câte ori dialogul bilateral între Biserica Greco-Catolică şi Biserica Ortodoxă Română cu privire la retrocedarea bisericilor eşuează, procesele trenează, ca urmare a amânării audierilor şi a apelurilor repetate. Cu toate acestea, la fel ca în ultimii ani, în 2009, numărul de decizii ale instanţei care dau câştig de cauză Bisericii Greco-Catolice a crescut.

Pana la finele anului, Biserica Ortodoxă retrocedase mai puţin de 200 din cele aproximativ 2.600 de biserici şi mânăstiri revendicate de Biserica Greco-Catolică. Mitropolia Ortodoxă a Banatului şi episcopii Caransebeşului şi Oradei au continuat să aibă relaţii bune cu Biserica Greco-Catolică în problema retrocedărilor. Totuşi, cei mai mulţi dintre reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române au refuzat să retrocedeze bisericile, chiar şi în cazurile în care au existat hotărâri judecătoreşti în acest sens, refuz ce a generat tensiuni în multe localităţi. Ca urmare a imposibilităţii de a-şi recupera lăcaşele de cult, în unele localităţi, Biserica Greco-Catolică oficiază în continuare slujbele in aer liber, aşa cum se întâmplă în Şiseşti, judeţul Maramureş, unde procesul pentru revendicarea bisericii continuă de 16 ani.

În luna aprilie, în localitatea Săpânţa, judeţul Maramureş, Biserica Ortodoxă a dărâmat turla unei biserici greco-catolice aflate acum în posesia sa. Biserica Ortodoxă a anunţat că reconstruieşte turla în cadrul unui proiect de renovare finanţat parţial de Ministerul Culturii. În luna aprilie, instanţa inferioară a emis o hotărâre judecătorească de suspendare a demolării şi a lucrărilor de construcţie, respinsă de Tribunalul Maramureş în luna iulie.

În data de 3 octombrie, un preot ortodox a dat foc unei biserici greco-catolice istorice din lemn, construită în 1777 în Şoconzel, judeţul Satu Mare, aparent accidental, aruncând un muc de ţigară în iarba uscată din curtea bisericii.

În Zalău, judeţul Sălaj, Episcopia Ortodoxă de Sălaj a refuzat să organizeze slujbe religioase alternative cu Biserica Greco-Catolică în capela unui spital. În cele din urmă, directorul spitalului a oferit o altă sală Bisericii Greco-Catolice.

Biserica Ortodoxă a continuat să demoleze biserici greco-catolice, sub diverse pretexte, şi a utilizat şi alte metode pentru a împiedica retrocedarea bisericilor. În mai 2008, în Ungheni, judeţul Mureş, Biserica Ortodoxă a început demolarea unei biserici greco-catolice din secolul al XVIII-lea, după construirea unei noi structuri în jurul vechii biserici. Hotărârea judecătorească de oprire a demolării obţinută de Biserica Greco-Catolică a oprit demolarea, însă lucrările de construcţie în jurul vechii biserici au continuat.

Un caz similar de demolare s-a înregistrat în localitatea Badon, judeţul Sălaj, în anul 2007.

În luna septembrie, Biserica Ortodoxă a reluat presiunile în scopul adoptării unei legislaţii care să soluţioneze disputele de natură patrimonială dintre Bisericile Ortodoxă şi Greco-Catolică în conformitate cu „realitatea confesională din teritoriu”, prin distribuirea proprietăţilor aparţinând Bisericii Greco-Catolice în funcţie de raportul dintre numărul de credincioşi greco-catolici şi ortodocşi din localitatea respectivă. Într-un comunicat făcut public în data de 5 octombrie, Biserica Greco-Catolică s-a plâns de atitudinea ostilă a Bisericii Ortodoxe din ultimii 20 de ani, susţinând că aşa numita „realitate confesională din teritoriu” este rezultatul a peste 40 de ani de persecuţie comunistă şi a 20 de ani de încercări de eliminare a Bisericii Greco-Catolice din viaţa religioasă. De asemenea, acuza Biserica Ortodoxă de hărţuire şi dezinformare a opiniei publice.

Biserica Greco-Catolică s-a plâns că în judeţul Cluj, autorităţile au amânat retrocedarea proprietăţilor sale din localităţile Feleacu şi Morlaca. Situaţii similare au avut loc în Chiheru de Jos, judeţul Maramureş, Rozavlea, judeţul Maramureş, Săpânţa, judeţul Maramureş, Ungheni, judeţul Mureş, Vâlcău de Sus si Vâlcău de Jos, judeţul Sălaj, Haieu, judeţul Bihor, Moisei, judeţul Maramureş, Taşnad judeţul Satu Mare, Nadar, judeţul Bihor, Săliştea de Sus, judeţul Maramureş şi Borşa, judeţul Maramureş. Potrivit membrilor Bisericii Greco-Catolice, în Budeşti, judeţul Maramureş, autorităţile locale au refuzat să retrocedeze terenul arabil şi forestier Bisericii Greco-Catolice şi au oferit în schimb teren care a aparţinut evreilor care au fost victime ale Holocaustului. Biserica Greco-Catolică a refuzat propunerea.

Bisericile istorice maghiare, incluzând Bisericile Romano-Catolică, Reformată Protestantă, Evanghelică şi Unitariană maghiare, au primit de la guvern doar o mică parte din proprietăţile confiscate. Până la finele anului, bisericile maghiare au primit 870 din cele aproximativ 2.700 de proprietăţi revendicate în baza legii restituirii proprietăţilor religioase. În cursul anului, bisericile maghiare au primit 64 de proprietăţi.

În luna decembrie, Departamentul pentru Culte a trecut din responsabilitatea Ministerului Culturii în subordinea primului-ministru. Potrivit mass-media, această decizie ar fi fost rezultatul intervenţiei directe a Patriarhului Ortodox, ca urmare a numirii unui etnic maghiar de altă religie la conducerea Ministerului Culturii. Biserica Ortodoxă a respins aceste afirmaţii.

Potrivit relatărilor reprezentanţilor Bisericii Romano-catolice şi celor ale mass-mediei, situaţia clădirii de 19 etaje care se construieşte în perimetrul de protecţie din jurul Catedralei Romano-Catolice Sf. Iosif, din Bucureşti, care are statutul de monument istoric, a rămas nesoluţionată. Reprezentanţii bisericii au susţinut că noua construcţie ameninţă fundaţia catedralei. În 2007, un tribunal din judeţul Dolj a decis suspendarea construcţiei. În data de 25 iunie 2009, Curtea de Apel din Ploieşti a anulat această decizie, permiţând continuarea construcţiei. Decizia Curţii de Apel a generat ample proteste ale Bisericii Romano-Catolice, care a cerut autorităţilor să găsească o soluţie. În luna iulie, biserica a făcut recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) iar ICCJ a trimis cazul Curţii de Apel Ploieşti. În luna octombrie, primarul general al Bucureştiului, i-a cerut dezvoltatorului să oprească lucrările de construcţie şi a depus o plângere la Tribunalul Bucureşti, contestând legalitatea contractului de concesionare a terenului pe care a fost ridicată clădirea cu 19 etaje.

Abuzuri şi discriminări ale societăţii

Potrivit recensământului din 2002, populaţia evreiască număra 5.785 de persoane. Manifestările antisemite, inclusiv vandalizarea proprietăţilor evreieşti, au continuat de-a lungul anului. În majoritatea cazurilor, Federaţia Comunităţilor Evreieşti a informat autorităţile, dar, de cele mai multe ori, autorii nu au fost identificaţi.

ONG-ul Centrul pentru Monitorizarea Antisemitismului în România (MCA România) a remarcat că autorităţile au avut tendinţa să minimalizeze astfel de incidente, punând, de obicei, actele de vandalism pe seama copiilor, a beţivilor sau a persoanelor cu dizabilităţi mentale. MCA România a constatat faptul că aşezămintele evreieşti par a fi ţintele predilecte ale vandalilor şi a afirmat că anchetarea acestor fapte nu este suficient de amănunţită. MCA România a criticat de asemenea lipsa punerii sub acuzare; astfel, nu se descurajează actele de vandalism pe viitor.

Între 12 şi 14 aprilie, au fost distruse 20 de monumente funerare dintr-un cimitir evreiesc din Botoşani. Poliţia a identificat patru elevi cu vârste cuprinse între 14 şi 16 ani, care aparent se aflau sub influenţa alcoolului când au comis faptele. La finele anului, elevii erau încă anchetaţi pentru profanare de morminte.

În luna mai, autori neidentificaţi au pictat svastici şi graffiti pe pereţii unei clădiri din Bucureşti, iar în luna iunie pe zidul unui cimitir evreiesc din Bucureşti.

În data de 18 iulie, la o prezentare de modă din staţiunea Mamaia, primarul oraşului Constanţa, Radu Mazăre, a urcat pe podium îmbrăcat în ofiţer nazist, însoţit de fiul său în vârstă de 15 ani, în uniformă de soldat nazist. Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Centrul Simon Wiesenthal, MCA România, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) şi alte asociaţii au protestat la acest gest. În data de 20 iulie, MCA România a înaintat o plângere la Parchetul General împotriva lui Radu Mazăre, deoarece expunerea publică a simbolurilor naziste este ilegală. În data de 22 iulie, Mazăre şi-a cerut scuze pentru acest gest. Răspunsul la solicitarea MCA, emis de Parchetul General în data de 24 septembrie, menţionează că ancheta cazului, aflată în stadiu preliminar, este condusă de Parchetul de pe lângă judecătoria Constanţa. În data de 3 decembrie, MCA a solicitat o nouă informare cu privire la stadiul anchetei. Până la finele anului, Radu Mazăre nu a fost pus sub acuzare.

Nu s-au înregistrat progrese în cazul profanării, în octombrie 2008, a 131 de monumente funerare dintr-un cimitir evreiesc din Bucureşti, în care suspecţii identificaţi de poliţie erau patru elevi cu vârste cuprinse între 13 şi 15 ani.

În luna decembrie, MCA a avertizat că opinii cu caracter antisemit, rasist, xenofob şi naţionaliste continuă să fie publicate pe internet.

În cursul anului, publicaţiile extremiste au continuat să publice articole cu caracter antisemit. Mişcarea Noua Dreaptă a continuat să promoveze ideile Gărzii de Fier (un grup extremist naţionalist, antisemit şi pro-nazist care a existat în România în perioada interbelică) în media şi pe internet. De asemenea, Noua Dreaptă a republicat cărţi instigatoare din perioada interbelică. Ocazional, autorităţile au anchetat şi pus sub acuzare autorii, dar toate cazurile din instanţă au avut ca rezultat achitarea.

În cursul anului, publicaţiile partidului extremist România Mare (PRM), condus de Corneliu Vadim Tudor, au continuat să tipărească declaraţii şi articole care includeau puternice atacuri antisemite.

Legea interzice negarea publică a Holocaustului, însă pe parcursul anului nimeni nu a fost urmărit penal pentru asemenea acte.

În decursul anului, au fost exprimate opinii şi atitudini antisemite în cadrul emisiunilor gen talk-show de la posturile de televiziune private, care nu au răspuns plângerilor depuse de organizaţiile evreieşti cu privire la astfel de opinii. Extremiştii au continuat să nege public existenţa Holocaustului în România sau faptul că liderul român din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, Mareşalul Ion Antonescu, a participat la atrocităţile Holocaustului de pe teritoriul administrat de România.

În data de 17 ianuarie, consulatul general al României din New York a sponsorizat un seminar la care un cunoscut negaţionist al Holocaustului şi-a distribuit articolele în care era respinsă existenţa Holocaustului şi care conţineau declaraţii cu caracter antisemit.

Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului Elie Wiesel s-a plâns consiliului municipal cu privire la organizarea în Bucureşti a unor evenimente cu caracter antisemit în instituţii din subordinea consiliului. Spre exemplu, în luna ianuarie, Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti a găzduit două lansări de carte şi o conferinţă în cadrul cărora au fost lansate opinii antisemite şi a fost negată existenţa Holocaustului. În luna martie, un centru cultural a găzduit lansarea unei cărţi despre Legionari, un grup antisemit autor al pogromurilor împotriva evreilor din perioada interbelică. Autorităţile municipale au răspuns la plângeri declarând că muzeul doar a închiriat spaţiul sponsorilor evenimentelor.

Guvernul a continuat să înregistreze progrese în eforturile sale de a extinde educaţia privind istoria Holocaustului din România şi a inclus Holocaustul în programa de istorie obligatorie, în cadrul secţiunii referitoare la cel de-al Doilea Război Mondial, la clasele VII-XII.

În cursul anului, în diverse ocazii, oficiali de rang înalt au făcut declaraţii publice în care denunţau extremismul, antisemitismul şi xenofobia şi în care criticau negarea Holocaustului. În luna ianuarie, oficiali ai guvernului şi membri ai Parlamentului au participat şi au luat cuvântul la comemorarea pogromului din 1941 din Bucureşti. În data de 8 octombrie, statul a comemorat Ziua Naţională a Holocaustului în mai multe oraşe, cu diverse evenimente, printre care s-a numărat şi dezvelirea unui memorial al Holocaustului la Bucureşti.

Pentru informaţii suplimentare în acest sens, consultaţi Raportul Internaţional referitor la Libertatea de Religie pentru anul 2009 la adresa de internet www.state.gov/g/drl/rls/irf.

d. Libertatea de mişcare, persoane strămutate în interiorul ţării, protecţia refugiaţilor şi apatrizilor

Legea garantează libertatea de mişcare în interiorul ţării, călătoriile în afara graniţelor ţării şi repatrierea, iar guvernul a respectat, în general, aceste drepturi în practică. Guvernul a cooperat cu Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi (UNHCR) şi cu alte organizaţii umanitare pentru a asigura protecţie şi asistenţă refugiaţilor, persoanelor solicitante de azil, apatrizilor şi altor persoane care aveau nevoie de protecţie internaţională.

Legea interzice exilul forţat, iar guvernul nu l-a aplicat.

Protecţia refugiaţilor şi a apatrizilor

România este parte la Convenţia din 1951 privind Statutul Refugiaţilor şi la protocolul acesteia, din 1967, referitor la Statutul Refugiaţilor. Legile ţării prevăd acordarea de azil sau statut de refugiat, iar guvernul a stabilit un sistem pentru a acorda protecţie refugiaţilor. Legea referitoare la acordarea azilului, elaborată pe baza legislaţiei UE, interzice expulzarea, extrădarea sau returnarea forţată a oricărui solicitant de azil de la frontieră sau din interiorul ţării, dar extinde aplicarea prevederilor clauzelor de excludere la „străini sau persoane apatride care au plănuit, au facilitat sau au participat la activităţi calificate drept teroriste conform prevederilor convenţiilor internaţionale semnate de statul român”.

Legea include referiri la conceptul de ţări sigure de origine, iar cererile de azil ale străinilor veniţi din aceste ţări sunt procesate în regim de urgenţă. Ţările de origine considerate sigure sunt ţările membre UE şi alte ţări care îndeplinesc anumite condiţii.

În 2008, guvernul a inaugurat un Centru de Tranzit în Regim de Urgenţă în oraşul Timişoara. Este al doilea centru de acest tip din lume în care sunt găzduiţi temporar refugiaţii care aşteaptă procesarea cererilor de azil şi tranzitul către ţara ce le acordă azil. Potrivit UNHCR, condiţiile sunt acceptabile.

În practică, guvernul a protejat persoanele împotriva expulzării sau returnării refugiaţilor în ţări în care viaţa sau libertatea acestora ar fi ameninţată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică; cu toate acestea, UNHCR a considerat termenele prevăzute de lege pentru depunerea cererilor de recurs şi pentru procedura judecătorească prea scurte. În 2008, UNCHR a demarat programul „Iniţiativa calitativă”, continuat pe parcursul anului şi al cărui scop a fost îmbunătăţirea calităţii procesului decizional pe parcursul procedurilor de azil. Un raport făcut public în luna iulie de UNHCR a dezvăluit că solicitanţii de azil s-au confruntat cu dificultăţi în ceea ce priveşte accesul la servicii medicale specializate, în parte din cauza lipsei interpreţilor, că asistenţa socială în centrele de primire, inclusiv activităţile de recreere, este insuficientă şi că solicitanţii de azil considerau că nu primesc suficientă informaţie şi asistenţă juridică.

Conform legii, refugiaţii şi persoanele cărora li se acordă protecţie subsidiară au acces egal la angajare, serviciile de bază, educaţie, poliţie şi instanţe ca şi cetăţenii României. Conform unui amendament la Legea cetăţeniei române, persoanele care primesc protecţie subsidiară trebuie să aştepte o perioadă mai mare de timp decât refugiaţii pentru a primi cetăţenia, prevedere considerată discriminatorie de acestea. Guvernul are de asemenea un program de repatriere voluntară pentru refugiaţi şi solicitanţii de azil ale căror cereri au fost respinse.

Potrivit informaţiilor Oficiului Român pentru Imigrări, în cursul anului au fost înregistrate 835 de cereri de azil şi 160 de cereri de azil repetate. Nu au existat cazuri în care s-a acordat protecţie temporară unor persoane care nu se calificau pentru statutul de refugiat. Cu toate acestea, guvernul a acordat o formă de protecţie (statut de refugiat sau protecţie subsidiară) unui număr de 94 de persoane, şi statut de „persoană tolerată” unui număr de 161 de solicitanţi. (O persoană tolerată este un străin care nu mai are dreptul să rămână în România, dar nu o poate părăsi din motive obiective; persoanele tolerate nu au drepturi socio-economice.) Potrivit UNHCR, la sfârşitul lui 2008, România găzduia 1.596 de refugiaţi şi 303 solicitanţi de azil.

Apatrizii

Persoanele care au cel puţin un părinte cetăţean român, primesc cetăţenia română la naştere. Conform prevederilor legislaţiei, înregistrarea la naştere este un drept fundamental. Cu toate acestea, unii dintre copii nu au fost înregistraţi la naştere si au devenit apatrizi de facto, ca urmare a absenţei documentelor de identitate şi a imposibilităţii de a le obţine. Potrivit Oficiului Român pentru Imigrări, la sfârşitul anului existau 306 persoane apatride de origine română sau străină. Potrivit statisticilor UNHCR, la sfârşitul lui 2008, în România existau 253 de persoane recunoscute ca apatride. Însă România are o numeroasă populaţie romă şi, conform unui sondaj publicat de guvern în august 2008, 1,5% dintre respondenţi care s-au declarat romi nu aveau certificate de naştere, în timp ce alte studii indicau faptul că între 1,9% şi 6% dintre romi nu aveau documente de identitate. Deşi unii dintre apatrizi s-au născut în România, au existat puţine informaţii despre natura acestei probleme.

*

Secţiunea 3. Respectarea drepturilor politice: dreptul cetăţenilor de a-şi schimba guvernul

Constituţia prevede dreptul cetăţenilor de a-şi schimba guvernul în mod paşnic, iar cetăţenii şi-au exercitat acest drept în practică prin alegeri periodice, libere şi corecte, organizate pe baza votului universal.

Alegerile şi participarea politică

În datele de 22 noiembrie şi 6 decembrie, România a organizat alegeri prezidenţiale. În ciuda unor neregularităţi, inclusiv a unor acuzaţii de cumpărare a voturilor sau de vot multiplu, alegerile au fost în general considerate libere şi corecte. În al doilea tur, organizat în data de 6 decembrie, preşedintele în funcţie Traian Băsescu l-a învins pe contracandidatul Mircea Geoană cu 50,33% faţă de 49,66% din voturile exprimate.

În data de 7 iunie, România a organizat alegeri europarlamentare, considerate libere şi corecte. Din nou, au existat numeroase acuzaţii cu privire la neregularităţi precum cumpărarea voturilor, iar analiştii a deplâns faptul că doar 27,67% dintre alegătorii cu drept de vot şi-au exprimat opţiunea.

Alegerile parlamentare, cele mai recente având loc în noiembrie 2008, sunt bazate pe sistemul de vot uninominal. Mass-media, ONG-urile şi oficiali ai guvernului au criticat sistemul de vot, care distribuie locurile în Parlament membrilor partidelor pe baza unei formule complexe, considerând că este prea dificil de înţeles pentru majoritatea alegătorilor şi că acordă locuri în Parlament membrilor de partid situaţi pe locurile doi şi trei în colegiul electoral în care au candidat.



Conform legii, partidele politice trebuie să se înregistreze la Tribunalul Bucureşti şi să depună statutul, programul şi o listă cu cel puţin 25.000 de semnături. Aceşti 25.000 de „membri fondatori” trebuie să provină din cel puţin 18 judeţe, plus Bucureşti, cu un minim de 700 de persoane din fiecare dintre aceste judeţe. Statutele şi programul partidelor nu trebuie să includă idei care să incite la război, discriminare, ură de natură naţională, rasistă sau religioasă, sau la separatism teritorial.

Organizaţiile minorităţilor etnice pot propune candidaţi în alegeri, dacă întrunesc condiţii similare celor pentru partidele politice. Legea defineşte „minorităţile naţionale” ca fiind acele grupuri etnice reprezentate în Consiliul Minorităţilor Naţionale. Legea impune cerinţe mai severe în cazul organizaţiilor nereprezentate în Parlament decât în cazul minorităţilor naţionale deja reprezentate în parlament. Astfel de organizaţii trebuie sa depună la Biroul Electoral Central o lista cu membri care să includă cel puţin 15% din numărul total de persoane care aparţin grupului etnic respectiv, potrivit ultimului recensământ. Dacă procentul de 15% reprezintă peste 20.000 de persoane, atunci trebuie depuse cel puţin 20.000 de nume din cel puţin 15 judeţe, plus municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 300 de persoane din fiecare judeţ.

Deşi legea nu interzice participarea femeilor la guvernare sau în politică, atitudinea societăţii a reprezentat un obstacol important. În parlament, existau 38 de femei între cei 334 de deputaţi şi 8 femei între cei 137 de senatori. Până la finele anului, exista o singură femeie în guvernul de 17 miniştri şi nicio femeie printre cei 42 de prefecţi de judeţ.

În cazul în care organizaţia politică a unui grup etnic nu obţine 5% din voturi (procent necesar pentru alegerea unui deputat), Constituţia garantează fiecărei minorităţi etnice recunoscute dreptul de a avea un reprezentant în Camera Deputaţilor, cu condiţia ca respectiva organizaţie să obţină 10% din media numărului de voturi necesare la nivel naţional pentru a putea trimite deputaţi în Parlament. Organizaţii reprezentând 18 grupuri minoritare au obţinut mandate de deputat în baza acestei prevederi. Parlamentul cu 471 de locuri a inclus 49 de membri reprezentanţi ai minorităţilor, 9 în camera superioară şi 40 în camera inferioară. La finele anului, 4 dintre cei 17 miniştri din cabinet aparţineau unei minorităţi etnice (toţi erau etnici maghiari). Nu existau informaţii cu privire la structura etnică a Curţii Supreme.

Etnicii maghiari, reprezentaţi de Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR), au fost singura minoritate etnică reprezentată în Parlament prin intermediul procesului electoral, obţinând peste 5% din totalul de voturi. O singură organizaţie romă, Partida Romilor “Pro Europa” a fost reprezentată în Parlament. Rata scăzută de participare la vot a romilor, ca urmare a lipsei de informare, a lipsei posibilităţilor sau a cărţilor de identitate, a exacerbat această situaţie.

Secţiunea 4. Corupţia şi transparenţa guvernamentale

Legislaţia prevede pedepse penale pentru oficialii vinovaţi de corupţie, însă guvernul nu a aplicat legea eficient iar în unele cazuri, oficialii implicaţi în acte de corupţie nu au fost pedepsiţi.

Pe parcursul anului, reacţia ineficientă a guvernului la problema corupţiei a fost, în continuare, un punct central al criticilor publice, dezbaterii politice şi al analizei jurnalistice. Transparency International menţiona în „Indicele de percepţie a corupţiei 2009” că după ce România a devenit membru UE, presiunile asupra guvernului în vederea soluţionării problemei corupţiei s-au redus. ONG-urile şi mass-media au constatat în continuare că niciun caz important de corupţie la nivel înalt nu a avut drept rezultat hotărâri judecătoreşti care să implice pedepse cu închisoarea. Deşi au existat câteva condamnări pentru corupţie ale unor oficiali de rang inferior, au existat doar cinci hotărâri preliminare şi o hotărâre definitivă de achitare în cazuri de corupţie a oficialilor de rang înalt. În cel mai recent raport despre progresele reformelor din sistemul de justiţie, publicat în luna iulie, Comisia Europeană afirma că „instrumentarea cazurilor de corupţie la nivel înalt de către instanţe rămâne problematică, în special în ceea ce priveşte rapiditatea procedurilor în faţa instanţelor.” În raport se adăuga că „Procedura Parlamentului României de a cere începerea anchetei în cazul foştilor miniştri nu pare nici uniformă, nici rapidă.”

Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) a fost instituţia responsabilă de anchetarea şi judecarea cazurilor de corupţie la nivel înalt, inclusiv a cazurilor în care sunt implicaţi parlamentari şi oficiali guvernamentali. Atât seful DNA, cât şi procurorul general au fost consideraţi eficienţi. Şefului DNA i-a fost înnoit mandatul în luna februarie, iar procurorului general i-a fost înnoit mandatul în luna octombrie.

DNA a continuat să-şi coordoneze activitatea cu departamentele antifraudă înfiinţate în cadrul diverselor ministere. Direcţia Generală Anticorupţie din Ministerul Administraţiei şi Internelor, care anchetează cazurile de corupţie din minister, a păstrat linia telefonică anticorupţie la care cetăţenii puteau sesiza acte de corupţie ale angajaţilor MAI. Şi Departamentul pentru Lupta Antifraudă din cadrul Cancelariei Primului-Ministru a continuat să ancheteze cazuri de folosire necorespunzătoare a fondurilor europene. Ministerul Apărării şi-a păstrat propria direcţie antifraudă. Potrivit Comisiei Europene, sistemul menit să le asigure cetăţenilor posibilitatea de a sesiza cazuri de corupţie nu a fost nici accesibil, nici amplu, iar implementarea normelor de protejare a confidenţialităţii persoanelor care fac denunţuri a fost defectuoasă.

S-au făcut puţine progrese în cele 30 cazuri de corupţie în care sunt implicaţi foşti miniştri, miniştri secretari de stat şi parlamentari, în unele din cauza deciziei Parlamentului anterior de a stopa ancheta, a respingerii cazurilor de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a procesului judiciar complicat. Unul dintre cazuri a fost deschis în 2005, 9 în 2006 şi 5 în 2009.

În 2007, Curtea Constituţională a decis că ordonanţa care permitea DNA sa înceapă urmărirea penală împotriva foştilor miniştri fără aviz prezidenţial sau parlamentar este neconstituţională. Anterior, astfel de avize erau necesare numai înainte de anchetarea actualilor membri ai guvernului.

În martie 2008, Curtea Constituţională a rezolvat disputa dintre Parchetul General şi Parlament cu privire la avizele necesare pentru începerea cercetării penale a foştilor sau actualilor miniştri. Curtea a decis că Parlamentul trebuie să-şi dea avizul pentru începerea anchetei în cazul miniştrilor care sunt membri ai Parlamentului, în vreme ce preşedintele trebuie sa autorizeze începerea investigaţiilor în cazul miniştrilor care nu sunt parlamentari. În octombrie 2008, Curtea Constituţională a redus numărul de voturi parlamentare necesare pentru autorizarea începerii anchetării miniştrilor în funcţie.

Legea autorizează Agenţia Naţională pentru Integritate (ANI) să auditeze declaraţiile de avere, incompatibilităţile şi conflictele de interese ale oficialilor. Legea prevede că ANI va identifica averile „nejustificate”, ceea ce înseamnă că trebuie să existe dovezi de activităţi ilegale înainte de a începe ancheta. Guvernul a amendat legea ANI prin ordonanţă de urgenţă, reducând standardul anchetei la dovezi privind averi nejustificate, definite drept o modificare a bunurilor ce nu poate fi justificată de sursele legale de venit ale unui oficial. ANI este autorizată să analizeze declaraţiile de avere anuale, dar nu şi conturile bancare sau alte bunuri ale persoanelor fizice, fără permisiunea acestora. Informaţiile anonime privind acumularea „nejustificată” de bunuri de către un oficial nu pot fi folosite drept motive de declanşare a anchetelor în absenţa deciziei sefului unei agenţii de a declanşa o anchetă din oficiu. Unii observatori au criticat faptul că o singură persoană este investită cu putere discreţionară. Au existat informaţii conform cărora jurnalişti sau politicieni au încercat să-l influenţeze pe preşedintele ANI în privinţa modului de desfăşurare a anchetelor.

Legea prevede accesul la informaţiile guvernamentale legate de procesul oficial de luare a deciziilor; cu toate acestea, ONG-urile care se ocupă de drepturile omului şi mass-media au semnalat faptul că legea a fost aplicată necorespunzător şi inegal. Procedurile de publicare a informaţiilor au fost greoaie şi au variat considerabil, în funcţie de instituţia publică. De nenumărate ori, ONG-urile şi jurnaliştii au apelat la instanţele judecătoreşti pentru a obţine informaţii.

Deşi Guvernul a hotărât ca serviciile de informaţii sa facă publice dosarele Securităţii, atribuţiile Colegiului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) au fost limitate ca urmare a amendamentelor aduse legii CNSAS în noiembrie 2008, prin care această instituţie nu a mai avut dreptul să dea verdicte de colaboratori ai Securităţii.

Au existat informaţii conform cărora autorităţile locale au îngreunat, ocazional, accesul jurnaliştilor, al ONG-urilor şi al publicului larg la informaţii publice care ar fi putut fi în detrimentul anumitor interese politice.

*

Secţiunea 5. Atitudinea guvernului faţă de investigaţiile internaţionale şi neguvernamentale asupra presupuselor încălcări ale drepturilor omului

O serie de grupuri naţionale şi internaţionale pentru drepturile omului au activat, în general, fără restricţii din partea guvernului, investigând şi publicând concluziile în privinţa cazurilor de încălcare a drepturilor omului. În general, oficialii guvernamentali au fost cooperanţi şi receptivi la opiniile acestora. Cu toate acestea, au existat unele probleme. După ce, în aprilie 2008,două ONG-uri, Centrul pentru Resurse Juridice şi Fundaţia Terra Millenium III au câştigat un proces comun împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti, privind legalitatea unui proiect public de construcţie, în luna iulie a aceluiaşi an, Primăria a cerut instanţei să dizolve cele două ONG-uri. În luna octombrie, instanţa a dat câştig de cauză celor două ONG-uri.

O lege adoptată în 2008 interzice ONG-urilor să adopte nume care ar putea duce la false asocieri nejustificate cu autorităţi sau instituţii publice de interes naţional ori local. Unele ONG-uri, printre care şi Societatea Academică Română (SAR), au considerat această lege menită să hărţuiască ONG-urile nepopulare în rândul oficialilor guvernamentali.

Pe parcursul anului, guvernul a cooperat cu organizaţii guvernamentale internaţionale şi a permis vizitele reprezentanţilor ONU şi ai altor organizaţii. În 2009 au vizitat România Raportorul Special al ONU pentru drepturile migranţilor (concluziile vizitei sale vor fi incluse într-un raport ce urmează a fi publicat în 2010) şi reprezentanţi ai Comisiei Europene, care au evaluat situaţia sistemului juridic. Aceştia au publicat două rapoarte (vezi secţiunea 1.e.)

Instituţia Avocatul Poporului, creată pentru a proteja drepturile constituţionale ale cetăţenilor, a avut putere limitată şi nicio autoritate în cazurile în care se impun măsuri juridice. În primele nouă luni ale anului, biroul s-a ocupat de 6.439 de petiţii.

CNCD este o agenţie guvernamentală independentă aflată sub control parlamentar. În 2009, CNCD a primit 528 de petiţii publice de discriminare şi în alte 14 cazuri a demarat anchete din oficiu. Până la sfârşitul anului CNCD a soluţionat 340 dintre aceste petiţii. Din numărul total de cazuri, 95 s-au referit la discriminarea pe baza naţionalităţii şi a apartenenţei etnice şi 8 petiţii s-au referit la discriminarea pe motiv religioas. CNCD a primit 62 de petiţii privind cazuri de discriminare împotriva romilor şi a demarat anchete din oficiu în alte 4 cazuri.

Legea împotriva discriminării prevede amenzi cuprinse intre 400 şi 4.000 lei (156-1.560 USD) pentru actele de discriminare împotriva persoanelor fizice şi amenzi cuprinse intre 600 şi 8.000 lei (140-1.400 USD) pentru actele de discriminare împotriva grupurilor sau comunităţilor.

În general, Instituţia Avocatul Poporului şi CNCD au funcţionat cu cooperarea guvernului, iar acesta şi partidele politice nu au intervenit în activitatea celor două instituţii. Cu toate acestea, în ultimele patru luni ale anului, activitatea CNCD a fost blocată când, din cauza climatului politic agitat, Parlamentul nu a numit membrii consiliului de conducere al CNCD. De asemenea, niciuna dintre cele două agenţii nu a primit resurse adecvate. În general, agenţiile au beneficiat de încrederea publicului. CNCD a fost considerată eficientă, în timp ce majoritatea criticilor au considerat Instituţia Avocatul Poporului mult mai puţin eficientă. Atât CNCD, cât şi Instituţia Avocatul Poporului publică anual rapoarte de activitate.

Ambele camere ale Parlamentului au comisii pe probleme de drepturile omului, însă dat fiind că aceste comisii sunt alcătuite din reprezentanţi ai partidelor politice, recomandările acestora reflectă, adeseori, opiniile partidelor.

Secţiunea 6. Discriminarea, abuzurile în cadrul societăţii şi traficul de persoane

Legea interzice, discriminarea bazată pe rasă, sex, dizabilitate, apartenenţă etnică, limbă sau statut social şi alte tipuri de discriminare. Cu toate acestea, în unele cazuri, guvernul nu a pus în aplicare aceste prevederi în mod eficient, iar femeile, romii şi alte minorităţi au fost, adeseori, victimele discriminării şi ale violentei.

Femeile

Violul, inclusiv cel conjugal, este ilegal. Anchetarea cazurilor de viol a fost dificilă, întrucât a necesitat atât un certificat medical, cât şi un martor, iar un violator putea evita pedeapsa dacă victima îşi retrăgea plângerea. Judecarea cu succes a cazurilor de viol în familie a fost şi mai dificilă, deoarece legea cere victimei să depună personal plângere penală împotriva soţului agresor şi nu permite terţilor, cum ar fi rude sau organizaţii de sprijin, să depună plângere în numele victimei. Legea pedepseşte violul cu închisoarea între 3 şi 10 ani; pedeapsa poate ajunge la 5-18 ani dacă există circumstanţe agravante. Conform statisticilor poliţiei, în primele nouă luni ale anului au fost raportate 766 de cazuri de viol.

Violenţa împotriva femeilor, inclusiv violenţa în familie, a fost, în continuare, o problemă gravă, iar guvernul nu a abordat-o în mod eficient. Legea interzice violenţa domestică şi permite intervenţia poliţiei în astfel de cazuri; cu toate acestea, legea privind violenţa domestică a fost dificil de aplicat, deoarece contrazice codul de procedură penală şi nu include dispoziţii privind emiterea ordinelor de restricţie. ONG-urile au semnalat faptul că violenţa în familie este un lucru obişnuit. Potrivit Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Familiei (ANPF), în primele nouă luni ale anului, au fost raportate 8.868 de cazuri de violenţă domestică; în 5.358 de cazuri, victimele au fost femei, iar în 2.191 de cazuri, victimele au fost bărbaţi. În restul cazurilor, sexul victimelor nu a fost specificat. În aceeaşi perioadă s-au înregistrat 77 de decese ca urmare a violenţelor domestice. Conform unui sondaj realizat la scara naţională de Centrul de Sociologie Urbană şi Rurală (CURS) în 2008, 21,5% dintre femei au declarat că au fost victimele violenţei domestice cel puţin odată în viaţă şi 11,1% în cursul anului precedent efectuării sondajului.

Deşi Codul Penal impune sancţiuni mai mari pentru violenţa împotriva membrilor familiei, foarte puţine cazuri de violenţă domestică au fost judecate în instanţă. Numeroase cazuri au fost soluţionate înainte sau în timpul procesului, atunci când victimele au renunţat la acuzaţii ori s-au împăcat cu agresorii. În cazurile în care există probe grave de violenţă fizică în familie, instanţa ii poate interzice soţului agresor să se întoarcă acasă. De asemenea, legea permite poliţiei să amendeze soţul agresor pentru tulburarea liniştii publice.

Exista 50 de centre de stat şi private care oferă victimelor abuzului cazare şi hrană gratuită pentru o perioadă cuprinsă între 7 zile şi trei luni şi 27 de centre care oferă asistenţă juridică şi psihologică. Există de asemenea 2 centre de reabilitare, 2 centre de informare şi sensibilizare a cetăţenilor pe tema violenţei şi 2 centre de consiliere pentru agresori. Cu toate acestea, centrele au fost insuficiente şi distribuite inegal, iar în unele părţi ale ţării nu a fost disponibilă nicio formă de asistenţă.

ANPF a lucrat în parteneriat cu Asociaţia ortodoxă „Diaconia” la dezvoltarea unui proiect de combatere a violenţei împotriva copiilor, tinerilor şi femeilor şi sprijinire a victimelor şi grupurilor vulnerabile. ANPF a încheiat de asemenea un parteneriat cu Asociaţia Agenţia Adventistă pentru Dezvoltare Refacere şi Ajutor (ADRA) pentru dezvoltarea de activităţi comune în vederea stopării violenţei domestice.

Prostituţia este ilegală, dar a fost practicată pe scară largă. În general, poliţia şi-a limitat intervenţia la amendarea prostituatelor pentru vagabondaj sau tulburarea liniştii publice. Potrivit mass-mediei, au apărut informaţii privind existenţa turismului sexual în Bucureşti şi în alte oraşe mari. Nu există nicio lege care sa-i pedepsească pe clienţii prostituatelor, cu excepţia cazurilor în care prostituata a fost minoră iar clientul recunoaşte că ştia acest lucru înainte de comiterea actului.

Legea interzice orice act de discriminare pe motiv de sex, inclusiv hărţuirea sexuală; cu toate acestea, sensibilizarea publicului cu privire la aceasta problemă a fost, în continuare, slabă. Nu au existat programe eficiente pentru educarea publicului cu privire la hărţuirea sexuală.

Legea garantează dreptul la informare, educaţie şi servicii de sănătate a reproducerii fără nicio discriminare, precum şi dreptul de acces la metode moderne de planificare familială. Conform legii, persoanele infectate cu HIV au dreptul la confidenţialitate şi la acces la tratament adecvat. Programul naţional de sănătate iniţiat în anul 2007 include subprograme menite să sporească accesul la servicii de sănătate a reproducerii. Conform unui raport publicat în luna septembrie de Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală (SECS), femeile de etnie romă au acces limitat la servicii de sănătate a reproducerii. Ministerul Sănătăţii oferă gratuit contraceptive persoanelor din mediul rural, studenţilor, şomerilor şi femeilor care au făcut un avort într-un spital de stat. ONG-urile au atras atenţia asupra lipsei educaţiei sexuale în şcoli şi asupra numărului mare de sarcini în rândul adolescentelor din România.

Legea garantează drepturi egale pentru femei şi bărbaţi, inclusiv în baza legii familiei, a legii proprietăţii şi în cadrul sistemului judiciar. În practică, guvernul nu a pus în aplicare aceste prevederi, iar autorităţile nu şi-au concentrat nici atenţia, nici resursele asupra problemelor femeilor. Femeile au înregistrat o rată mai mare a şomajului decât bărbaţii şi au ocupat puţine funcţii importante în sectorul privat. Potrivit unui studiu publicat de Centrul Parteneriat pentru Egalitate în anul 2007, au existat, în continuare, diferenţe salariale între bărbaţi şi femei în cele mai multe sectoare economice. Conform studiului, cele mai mari discrepanţe s-au înregistrat în industrie, unde salariile bărbaţilor au fost cu 60% mai mari decât cele ale femeilor. În general, femeile au avut un nivel de educaţie inferior şi au lucrat în domenii mai prost plătite.

ONG-urile au constatat că femeile rome s-au confruntat atât cu discriminarea pe motiv de sex, cât şi cu discriminarea pe motiv de apartenenţă etnică. În multe cazuri, femeile rome nu au pregătirea, aptitudinile sau experienţa profesională necesare pentru a fi integrate în sistemul economic. Potrivit unui raport al Institutului pentru o Societate Deschisă (OSI) publicat în 2006, doar 26% dintre femeile rome chestionate erau angajate. Venitul mediu lunar al femeilor chestionate de OSI era de 106 lei (37 USD).

Centrul Romilor pentru Politici de Sănătate (SASTIPEN) a raportat trei cazuri în care femeilor rome le-a fost refuzat accesul la servicii medicale de către un medic ginecolog de la spitalul din Târgu Neamţ, judeţul Neamţ, în lunile mai, iulie şi septembrie. În cele trei cazuri a fost demarată o anchetă. Ca urmare a depunerii unor plângeri de către SASTIPEN în luna septembrie, cazurile au fost anchetate de Consiliul de Etică al spitalului din Târgu Neamţ şi de Consiliul Medicilor din judeţul Neamţ. În luna octombrie, comisia de anchetă şi Consiliul de Etică au concluzionat că medicul în cauză nu putea fi acuzat de acte discriminatorii şi că acuzaţiile împotriva sa erau nefondate, neexistând dovezi pentru a le susţine. Potrivit SASTIPEN, cele două organe de anchetă au cercetat doar unul dintre cazuri şi au obţinut declaraţia femeii rome în timp ce se afla în spital, aşteptând să nască, în prezenţa celor trei asistente subordonate medicului în cauză. În declaraţia sa, femeia de etnie romă a precizat că medicul i-a acordat îngrijire adecvată. Pe baza acestei declaraţii, în luna octombrie, Consiliul Medicilor a decis să nu ancheteze cazul. SASTIPEN a contestat decizia şi a depus o plângere la CNCD.

În luna noiembrie, SASTIPEN a lansat în colaborare cu Institutul de Sănătate Publică Bucureşti un proiect de un an menit să evalueze gradul de acces al populaţiei rome la serviciile de sănătate.

Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei (ANPF) răspunde de promovarea problemelor femeilor şi a politicilor familiale. În cursul anului, ANPF a cheltuit aproximativ 5,963 milioane de lei (aproximativ 1,95 milioane USD) pentru programe de prevenire şi combatere a violenţei în familie, destinate victimelor şi agresorilor.

Legea le acordă angajatelor care se întorc la muncă din concediul de maternitate dreptul de a reveni pe aceeaşi poziţie sau pe o poziţie similară. Indemnizaţiile acordate de guvern au sprijinit mamele, care au beneficiat de 24 de luni de concediu plătit cu 85% din salariul mediu şi de alocaţie lunară pentru copil. Cu toate acestea, raportul SECS din luna septembrie a indicat faptul că, pe piaţa muncii, femeile însărcinate pot fi discriminate fără să se recunoască acest lucru.

Copiii

Persoanele care au cel puţin un părinte cetăţean român aflat în România sau în străinătate, primesc cetăţenia română la naştere. Cu toate acestea, unii dintre copii nu au fost înregistraţi la naştere şi, ca urmare, nu au putut beneficia de servicii publice. Cel mai adesea, copiii nu au fost înregistraţi la naştere pentru că părinţii nu au declarat naşterea copilului autorităţilor de resort. În unele cazuri, părinţii nu aveau documente de identitate sau de reşedinţă, ori copilul se născuse în străinătate, unde părinţii locuiau ilegal. Cei mai mulţi dintre copiii aflaţi în astfel de situaţii au acces la şcolarizare, iar autorităţile au sprijinit obţinerea de certificate de naştere pentru copiii neînregistraţi. Cu toate acestea, accesul în şcoli al acestor copii a depins de decizia autorităţilor şcolare. Copiii fără documente de identitate au întâmpinat dificultăţi şi în ceea ce priveşte accesul la serviciile de sănătate.

Condiţiile din şcoli au fost adesea nefavorabile procesului de învăţare. Observatorii nu au constatat diferenţe de tratament sau de prezenţă în şcoală între băieţii şi fetele din ciclul primar, secundar sau superior de educaţie.

Băieţii şi fetele au avut acces egal la servicii medicale.

Abuzarea şi neglijarea minorilor au fost, în continuare, probleme grave, iar sensibilizarea publicului în acest sens a fost, în continuare, scăzută. Mass-media a semnalat câteva cazuri grave de abuz, în familie, în familiile de asistenţi maternali şi în instituţiile de îngrijire a minorilor. Potrivit Autorităţii Naţionale de Protecţie a Drepturilor Copilului (ANPDC), în primele nouă luni ale anului, serviciile de protecţie a copilului au descoperit aproximativ 9.195 de cazuri de abuz, neglijare sau exploatare a copiilor. Drept urmare, în 5.200 de cazuri, minorii au beneficiat de servicii de reabilitare, în 371 de cazuri de servicii medicale, în 248 de cazuri de servicii educaţionale şi în 3.831 de cazuri de asistenţă juridică. Dintre cei 2.395 de copii abuzaţi în această perioadă, 293 au fost separaţi de familie. Cu toate acestea, serviciile sociale comunitare au fost, în continuare, distribuite inegal, trezind in continuare îngrijorarea profunda privind lipsa accesului copiilor şi a familiilor la servicii sociale de baza. Au existat de asemenea informaţii cu privire la cazuri de maltratare şi neglijare a copiilor cu dizabilităţi abandonaţi în instituţiile de stat şi la cazuri de detenţie prelungită în orfelinate pe motiv de indisciplină.

În data de 8 iunie, ca urmare a neglijenţei angajaţilor unei instituţii de stat pentru copii din Jucu, judeţul Cluj, în supravegherea unei fetiţe de 12 ani cu dizabilităţi psihice, aceasta a scos ochii unei fete paralizate, în vârstă de 18 ani.

În luna decembrie, guvernul a unificat Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC) cu Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei (ANPF). Noua instituţie, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Familiei şi a Drepturilor Copilului (ANPFDC) acoperă ambele domenii.

Traficul de fete în scopuri de exploatare sexuala a constituit o problema, minorele reprezentând 11% din numărul total de femei traficate în prima jumătate a anului. De asemenea, au existat cazuri izolate de minori care au practicat prostituţia pentru a supravieţui, fără participarea vreunei terţe părţi.

Codul Penal prevede pedepse de 3 până la 10 ani de închisoare pentru acte sexuale cu minori sub vârsta de 15 ani. Limita legală de vârstă pentru întreţinerea de relaţii sexuale liber consimţite este de 15 ani. Expunerea, vânzarea, diseminarea, închirierea, distribuţia şi producţia de materiale pornografice cu minori sunt pedepsite cu închisoarea pe termen de 5 până la 10 ani sau 15-20 de ani, dacă minorii au fost constrânşi.

Deşi legea protejează minorii împotriva abuzului şi a neglijentei, guvernul nu a stabilit un mecanism de identificare şi tratament a minorilor abuzaţi şi neglijaţi şi a familiilor acestora. Abandonul copiilor în maternităţi a rămas o problemă; potrivit statisticilor oficiale, în primele nouă luni ale anului, au fost abandonaţi 1.077 de copii în maternităţi. ONG-urile au susţinut că statisticile oficiale nu reflectă cu acurateţe numărul mare de copii abandonaţi; potrivit ANPDC, în fiecare an sunt abandonaţi în jur de 1.700 de copii.

ONG-urile au susţinut că statisticile oficiale nu reflectă exact numărul mare de copii abandonaţi şi faptul că mulţi copii din instituţiile de stat nu au fost niciodată recunoscuţi oficial ca abandonaţi.

În luna mai, România a adoptat numărul de telefon unic 116-000 la care pot fi anunţaţi copiii dispăruţi, punând în aplicare o decizie din 2007 a Comisiei Europene.

Vârsta legală pentru căsătorie este de 18 ani, dar în anumite situaţii, fetele se pot casatori începând cu vârsta de 15 ani. Căsătoriile ilegale între copii au fost des întâlnite în rândul anumitor grupuri sociale, în special al romilor. Nu se cunoaşte exact cât de răspândită este această practică, iar informaţiile despre cazurile individuale apar numai sporadic în mass-media.

Potrivit ANPDC, la sfârşitul lunii septembrie, în întreaga ţară, 916 copii nu aveau locuinţă. ONG-urile care lucrează cu copiii străzii au estimat ca numărul acestora este de două-trei ori mai mare decât cel oficial. ONG-urile au atras atenţia asupra faptului ca numărul a scăzut doar pentru ca aceştia au crescut, însă au rămas în continuare pe străzi.

Traficul de persoane

Legea interzice toate formele de trafic de persoane; cu toate acestea, traficul de persoane a rămas o problemă gravă. Legea defineşte traficul de persoane ca fiind folosirea coerciţiei, inclusiv a fraudei şi înşelăciunii, pentru recrutarea, transportul, adăpostirea sau primirea de fiinţe umane în scopul exploatării, inclusiv sclavia, munca forţată, prostituţia, folosirea ca subiect de pornografie, furtul de organe sau alte situaţii prin care drepturile omului sunt încălcate. Pentru minorii cu vârste sub 18 ani nu este necesară dovedirea coerciţiei.

Ţara a fost atât punct de origine, cât şi de tranzit pentru traficul de persoane. În timp ce majoritatea cazurilor de trafic de persoane s-a desfăşurat la nivel internaţional între România şi Europa de Vest – în special Italia şi Spania – au fost semnalate şi cazuri de trafic de persoane pe plan intern. Victimele au fost traficate în scopuri de muncă, exploatare sexuală şi cerşetorie forţată. În primele şase luni ale anului, guvernul a identificat 343 de victime ale traficului de persoane, un număr mai mic în comparaţie cu aceeaşi perioadă a anului 2008 (1.211), dintre care 164 femei şi 179 bărbaţi. Din toate victimele raportate, 63 au fost minori. Pentru întreg anul 2008, guvernul a raportat 1.211 victime ale traficului de persoane.

Femeile cu vârste cuprinse între 16 şi 25 de ani sunt cele mai expuse riscului de a deveni victime ale traficului pentru exploatare sexuala. Copiii sunt mai expuşi riscului de a deveni victime ale traficului de persoane dacă provin din orfelinate, familii monoparentale, sau familii disfuncţionale (spre exemplu familii cu o situaţie materială precară, în care există abuzuri sau alcoolism). În prima jumătate a anului, s-a înregistrat o creştere cu 2% a numărului de persoane traficate în scopul exploatării sexuale şi o reducere similară a numărului de persoane traficate în scopul exploatării pentru muncă, deşi numărul victimelor de sex masculin a fost mai mare decât numărul victimelor de sex feminin. 51% dintre victime, în majoritate bărbaţi, proveneau din mediul rural şi au fost traficate în principal pentru munca forţată sau cerşit.

Autorităţile guvernamentale au semnalat faptul că grupuri mici de cetăţeni au funcţionat în mod obişnuit ca reţele de traficanţi; unele reţele interne de prostituţie au fost active în traficul victimelor în, prin şi din tara. În ultimii ani, numărul femeilor şi minorilor implicaţi în traficul de persoane în calitate de racolatori a crescut. Cu toate acestea, numărul total al victimelor traficului de persoane a scăzut, trend care, potrivit Agenţiei Naţionale împotriva Traficului de Persoane (ANITP) a continuat în timpul anului.

După aderarea României la Uniunea Europeana, în 2007, marea majoritate a victimelor traficului de persoane au părăsit tara prin mijloace legale. Astfel, traficanţii nu au mai fost nevoiţi sa mituiască oficialii pentru a scoate persoanele traficate din tara. Traficanţii au folosit firmele de recrutare de personal şi firmele de turism ca paravan pentru activităţile lor. Au obţinut cu uşurinţă documente legale de muncă pentru victimele pe care intenţionau să le traficheze. Cele mai multe dintre femeile traficate în scopuri sexuale au fost recrutate fie de persoane cunoscute, fie după ce au răspuns la anunţuri de mică publicitate.

Legea prevede pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 12 ani pentru traficanţii condamnaţi. Legea prevede pedeapsa cu închisoarea între 5 şi 15 ani pentru traficul de minori, pentru victime multiple, daca o victima este rănită grav sau are probleme de sănătate, sau daca traficul este intermediat de un funcţionar public aflat în exerciţiul funcţiunii. Legea prevede pedeapsa cu închisoarea între 15 şi 25 de ani pentru traficul care are drept rezultat moartea sau sinuciderea victimei. Aceste pedepse sunt prelungite cu 2-3 ani dacă traficantul aparţine unui grup de crimă organizată şi cu 5 ani daca se foloseşte coerciţia împotriva minorilor.

Agenţia Naţională împotriva Traficului de Persoane (ANITP), care are 15 centre regionale, a intrat sub autoritatea Inspectoratului General al Poliţiei Române, decizie criticată vehement de ONG-urile care se tem că astfel îşi va pierde independenţa. Agenţia strânge informaţii referitoare la traficul de persoane şi coordonează eforturile guvernamentale pentru combaterea traficului şi pentru tratarea victimelor traficului de persoane. Centrele regionale au coordonat cooperarea victimelor/martorilor cu autorităţile poliţieneşti şi au facilitat accesul victimelor la serviciile sociale. Donatori internaţionali au sponsorizat programele de pregătire în vederea coordonării victimelor/martorilor organizate de-a lungul anului. Astfel de programe au ajutat victimele sa se descurce în sistemul judiciar complicat şi au condus la mai multe condamnări ale traficanţilor. Cu toate acestea, victimele s-au confruntat, în continuare, cu discriminarea societăţii, mai ales în satele mici, din cauza prejudecăţilor referitoare la femeile care cad victime traficului de persoane.

ANITP a continuat să-şi îmbunătăţească baza naţională de date referitoare la traficul de persoane pentru a accelera identificarea victimelor şi pentru a îmbunătăţi asistenta acordata acestora prin aplicarea unor noi proceduri de colectare a informaţiilor statistice.

Legea stipulează că guvernul trebuie să protejeze victimele traficului de fiinţe umane, dar aplicarea legii a fost slabă şi inegală. Au fost semnalate cazuri frecvente în care autorităţile poliţieneşti au pierdut legătura cu victimele identificate. Unele victime identificate au decis să nu depună plângere pentru a evita procedurile judiciare birocratice. Deşi guvernul a instruit poliţia de frontieră să încurajeze victimele să se identifice, puţine victime au fost dispuse să facă acest lucru.

Secretariatul tehnic înfiinţat de ANPDC şi însărcinat cu implementarea unui plan de acţiune la nivel naţional pentru combaterea traficului şi exploatării minorilor, a întreprins activităţi de repatriere, protecţie şi reintegrare socială a copiilor români neînsoţiţi aflaţi în dificultate în alte state, indiferent daca astfel de copii au fost victime sau infractori. În cursul anului, misiunile diplomatice ale României au raportat identificarea a 367 de copii neînsoţiţi în 20 de tari din Uniunea Europeană şi în Statele Unite, număr în uşoară scădere comparativ cu 2008, când fuseseră identificaţi 385 de copii. Majoritatea copiilor se aflau în Italia şi Spania. Potrivit ANPDC, pana la finele anului, fuseseră repatriaţi 115 dintre aceşti copii. Majoritatea celorlalţi minori beneficiază de servicii de asistenţă socială în statele în care au fost găsiţi.

În decursul anului, guvernul a lucrat împreună cu ONG-uri naţionale şi internaţionale pentru a informa publicul cu privire la riscurile reprezentate de traficul de persoane şi pentru a îmbunătăţi serviciile oferite victimelor, organizând trei campanii naţionale de informare. In decursul anului, diverşi demnitari au făcut declaraţii publice, cu privire la problema traficului de persoane.

Raportul anual al Departamentului de Stat referitor la Traficul de Persoane poate fi găsit la următoarea adresa de internet: www.state.gov/g/tip.

Persoanele cu dizabilităţi

Legea interzice discriminarea la locul de muncă, în educaţie, în accesul la serviciile de sănătate sau la alte servicii. Cu toate acestea, guvernul nu a aplicat legea în întregime, iar discriminarea persoanelor cu dizabilităţi a fost, în continuare, o problemă în decursul anului.

Legea prevede asigurarea de posibilităţi de acces pentru persoanele cu dizabilităţi în clădiri şi în transportul public. În practică, au fost puţine facilităţi construite special pentru persoanele cu dizabilităţi, dar numărul acestora a crescut pe parcursul anului.

Potrivit rapoartelor ONG-urilor pe probleme de drepturile omului, plasarea, condiţiile de trai şi tratamentul pacienţilor din numeroase secţii şi spitale de psihiatrie nu au respectat standardele internaţionale privind drepturile omului şi au fost sub normele profesionale din domeniu.

În cursul anului, reprezentanţi ai Centrului de Resurse Juridice au făcut două vizite (în martie-aprilie şi august-septembrie) în 16 instituţii de stat pentru persoanele cu dizabilităţi mentale (secţii şi spitale de psihiatrie) pentru a evalua gradul de respectare a drepturilor omului. În comparaţie cu anii anteriori, Ministerul Sănătăţii, direcţiile de sănătate publică şi conducerile instituţiilor de stat pentru persoane cu dizabilităţi mentale au dat dovadă de mai multă deschidere şi cooperare, permiţând vizitele CRJ şi aplicând într-o măsură mai mare sau mai mică recomandările primite. Printre problemele descoperite de reprezentanţii CRJ se numără: supraaglomerarea, insuficienta calificare a angajaţilor instituţiilor, necunoaşterea prevederilor legale referitoare la instituţiile de acest fel de către angajaţi, lipsa personalului, lipsa medicamentelor, insuficienţa hranei, încălcarea intimităţii pacienţilor, lipsa activităţilor destinate pacienţilor, neglijarea acestora, încălcarea demnităţii pacienţilor, neaplicarea procedurilor de soluţionare a plângerilor pacienţilor, neaplicarea reglementărilor referitoare la instituţionalizarea involuntară şi consimţământul în cunoştinţă de cauză, necunoaşterea de către pacienţi a drepturilor lor, ignorarea prevederilor legale referitoare la folosirea detenţiei şi a izolării în cazul persoanelor instituţionalizate (spre exemplu, pacienţii erau legaţi de paturi pentru perioade lungi de timp), sedarea excesivă a pacienţilor, condiţiile precare de igienă, absenţa unor programe recreative.

În luna septembrie, mass-media a relatat cazul unui pacient de la un spital de psihiatrie din Poiana Mare, decedat, aparent ca urmare a înghiţirii unui dezinfectant. Spitalul este cunoscut pentru condiţiile extrem de precare şi pentru decesul a 100 de pacienţi în perioada 2002-2004. În ciuda criticilor repetate la adresa spitalului şi a intenţiei guvernului de a-l închide, potrivit CRJ, situaţia din această instituţie a rămas relativ neschimbată. În luna decembrie, CRJ a depus o plângere la CEDO cu privire la decesul a cinci pacienţi în 2004.

În luna decembrie, BBC a difuzat un documentar filmat pe ascuns în mai multe instituţii de stat pentru persoanele cu dizabilităţi, inclusiv în Centrul de Recuperare şi Reabilitare din Cărpiniş, Unitatea Medicală Socială din Găneşti şi într-o instituţie din satul Bolintin, în care au fost descoperite condiţii de trai extrem de precare (camere şi paturi murdare, frig, porţii de mâncare insuficiente şi mâncare de calitate proastă), supraaglomerare, pacienţi sedaţi şi legaţi de paturi, lipsa personalului medical, a asistenţilor sociali, a îngrijitorilor şi a tratamentului medical. În replică, guvernul a declarat că aceste condiţii descoperite de echipa BBC nu sunt reprezentative pentru întregul sistem de îngrijire a persoanelor cu dizabilităţi şi că două dintre instituţiile vizitate de BBC vor fi închise în următorii trei ani.

Într-un raport din 2007, CRJ a prezentat pe larg modul în care sunt încălcate drepturile umane elementare în instituţiile pentru copiii şi tinerii cu dizabilităţi mentale, inclusiv lipsa serviciilor adecvate, limitarea libertăţii individuale şi plasarea copiilor cu vârste mai mici de doi ani fără dizabilităţi mentale în astfel de instituţii.

Deşi guvernul a adoptat în 2005 un plan de acţiune pentru persoanele cu dizabilităţi metale, ONG-urile au susţinut ca planul nu a reuşit sa amelioreze condiţiile din instituţiile de psihiatrie; majoritatea măsurilor prevăzute de acest plan nu s-au materializat. Oferta de servicii comunitare de sănătate mentala a fost, în continuare, inadecvata.

CRJ a criticat guvernul pentru modul în care tratează copiii cu dizabilităţi mentale şi fizice. S-au raportat cazuri de minori ţinuţi în unităţi pentru adulţi. Unii dintre copii erau permanent imobilizaţi, iar abuzul şi neglijarea erau la ordinea zilei în instituţiile psihiatrice şi în instituţiile de îngrijire medicală din ţară.

Unii minori au fost trimişi la spitale de psihiatrie fără consimţământul tutorilor lor legali. Potrivit ONG-urilor pe probleme de drepturile omului, nu a existat niciun sistem care să garanteze respectarea drepturilor copiilor cu dizabilităţi mentale în instituţiile de stat.

Minorităţile naţionale/rasiale/etnice

Discriminarea romilor a continuat să fie o problemă gravă. Grupuri ale romilor s-au plâns că brutalitatea poliţiei, inclusiv bătăile şi hartuirea, sunt practici comune şi că discriminarea este o atitudine larg răspândită în societatea românească.

În data de 2 martie, cotidianul Jurnalul Naţional a demarat o campanie de strângere de semnături pentru susţinerea unei propuneri legislative de folosire a cuvântului cu sens peiorativ „ţigan” în loc de „rom” pentru a evita confundarea membrilor acestui grup etnic cu românii. Campania a încetat ca urmare a strângerii unui număr insuficient de semnături necesare pentru iniţierea unei propuneri legislative.

În data de 15 aprilie, susţinătorii echipei de fotbal Dinamo au strigat sloganuri împotriva romilor şi au expus pancarte împotriva romilor în timpul unui meci între echipele Dinamo şi Rapid. Romani CRISS a depus o plângere penală la Procuratură.

În data de 31 mai, aproximativ 400 de etnici unguri din localitatea Sânmartin, judeţul Harghita, au distrus case şi maşini din comunitatea locală de romi. Incidentul a început după ce romii au bătut doi unguri care au găsit caii romilor păscând pe terenurile lor. Romii s-au refugiat în pădure şi, trei zile mai târziu, localnicii au dat foc unei case a romilor. Potrivit relatărilor mass-media şi celor ale ONG-urilor, grupuri de localnici au continuat să-i ameninţe pe romi mai multe săptămâni la rând după incidentul iniţial. În această perioadă, mulţi romi au declarat că le este frică să se întoarcă în sat şi au dormit în pădure. Autorităţile au încercat să medieze conflictul şi au stabilit o serie de reguli de convieţuire interetnică în localitate, dar acestea au fost criticate de ONG-urile pe probleme de drepturile omului şi ONG-uri ale romilor pentru că includeau obligaţii doar pentru romi. De asemenea, autorităţile nu au oferit nici un fel de sprijin romilor care au locuit cu copiii în pădure timp de câteva săptămâni. Potrivit Romani CRISS, la finele anului, situaţia romilor din Sânmartin continua să fie îngrijorătoare. Mulţi dintre ei au fost nevoiţi să-şi vândă caii (unica sursă de venit) ca parte a înţelegerii încheiate pentru a se putea întoarce acasă. În plus, cei mai mulţi dintre copiii din comunitatea de romi nu mergeau la şcoală sau la grădiniţă.

În data de 9 iulie, etnici unguri au incendiat mai multe grajduri aparţinând comunităţii rome din Sâncrăieni, judeţul Harghita, după ce poliţia a pus în libertate un etnic rom care înjunghiase un etnic ungur. Autorităţile locale au elaborat un protocol, pe care urmau să îl semneze, alături de comunitatea romă; acest protocol era de fapt o set de 11 condiţii pe care romii trebuiau să le respecte. Romani CRISS a protestat faţă de modul în care a fost impus protocolul comunităţii rome.

În luna iulie, Iulian Urban, vicepreşedintele Comisiei Juridice a Senatului a elaborat un protocol similar, ce includea şapte condiţii pe care romii din Baloteşti, presupuşii autori ai mai multor infracţiuni, trebuiau să le respecte. Mai multe ONG-uri au redactat o scrisoare de protest împotriva protocolului. CNCD anchetează şi o plângere împotriva lui Iulian Urban pentru includerea de mesaje anti-romi pe blogul personal.

ONG-urile au semnalat faptul că romii nu au fost lăsaţi să intre sau nu au fost serviţi în mai multe spaţii publice. În data de 23 mai, Romani CRISS a organizat un test în Craiova, judeţul Dolj, referitor la accesul romilor în spaţiile publice. Grupul de tineri romi a fost oprit să intre în şase baruri/cluburi.

Nu s-au înregistrat progrese în ancheta conflictului violent, izbucnit între etnici unguri şi romi în satul Apata, judeţul Braşov, în 2007, când un grup de etnici unguri a atacat un cartier de romi după ce au surprins nişte romi furând produse agricole de la o ferma.

În luna mai, guvernul a trimis CEDO o declaraţie în care admitea că s-au comis o serie de încălcări ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi îşi lua angajamentul să ofere compensaţii în valoare de aproximativ 565.000 de euro (393.000 USD) unui număr de 24 de romi afectaţi de actele de violenţă ce au avut loc la Bolintin Deal din 1991. Atunci, mulţimea a incendiat case ale romilor şi i-a gonit pe romi din sat după ce un etnic rom a înjunghiat mortal un locuitor.

Mass-media şi ONG-urile au criticat implementarea de către guvern a unui program de dezvoltare comunitară în localitatea Hădăreni. Guvernul trebuia să reconstruiască acele case ale romilor distruse în 1993, când, în urma unei crime comise de un etnic rom, mulţimea a ucis patru romi şi a incendiat 14 case. ONG-urile au criticat lipsa transparenţei financiare şi proasta administrare a programului.



Conform estimărilor, populaţia roma număra între 1,8 şi 2,5 milioane de persoane, deşi ultimul recensământ oficial, din 2002, indica un număr mult mai redus, şi anume de 535.000, reprezentând 3% din totalul populaţiei. În luna august 2008, guvernul a făcut public un sondaj care estima ca populaţia de etnie roma reprezintă 5,7% din totalul populaţiei, sau aproximativ 1,2 milioane de persoane. Potrivit ONG-urilor, numărul oficial anterior era mic deoarece numeroşi romi fie nu şi-au dezvăluit apartenenţa etnica, fie nu aveau acte de identitate.

Romii s-au confruntat cu sărăcie persistentă şi acces redus la serviciile guvernamentale, puţine oportunităţi de angajare, rate ridicate de abandon şcolar, acces limitat la servicii medicale şi discriminare pronunţată. Potrivit Barometrului de Incluziune a Romilor din 2007, 23% dintre romi erau analfabeţi şi 95% nu terminaseră liceul. ONG-urile şi mass-media au semnalat faptul ca atitudinea discriminatorie a profesorilor şi a celorlalţi elevi este unul dintre factorii care ii descurajează pe copii sa îşi termine studiile. Ca şi în anii anteriori, au fost semnalate cazuri în care copiii romi au fost aşezaţi în spatele clasei, au fost ignoraţi de profesori sau au fost brutalizaţi de alţi elevi. Pe parcursul anului, Romani CRISS a continuat să monitorizeze aplicarea ordinului emis de Ministerul Educaţiei în 2007, care interzicea segregarea elevilor romi şi a identificat cazuri de segregare în Albeni Corabia, Cugir şi Polovraci. De asemenea, ONG-ul a depus o plângere la CNCD referitoare la un caz descoperit în 2008, în localitatea Magheru, unde o educatoare a refuzat mai mulţi ani la rând să primească la grădiniţă o pereche de gemeni romi. În luna decembrie, Romani CRISS a lansat proiectul „Nu mai vrem educaţie monoculturală”, care va include 90 de şcoli în care elevii părinţii şi profesorii vor participa la activităţi interculturale. ONG-ul Ovidiu Rom şi-a continuat campania naţională de conştientizare „şcoala te face mare” al cărui scop este promovarea importanţei înscrierii la şcoală în rândul familiilor şi rândul copiilor.

În ceea ce priveşte accesul la serviciile de sănătate, Romani CRISS a depus plângere împotriva unui medic de familie din satul Vârtop. Aparent, medicul a refuzat în mod repetat să trateze pacienţii romi, sau le-a acordat îngrijire medicală superficială.

Romani CRISS a menţionat faptul că în secţiile de maternitate din Cluj şi Galaţi s-au înregistrat cazuri în care angajaţii spitalului au scris „ţigan” în certificatele de naştere ale copiilor la rubrica „naţionalitatea mamei”, deşi respectivele femei sunt cetăţeni români. Romani CRISS a depus plângere la CNCD.

Potrivit unui raport din 2007 al Institutului pentru o Societate Deschisă (OSI), romii erau de cinci ori mai susceptibili de a trăi sub limita sărăciei decât populaţia majoritară. De asemenea, OSI a estimat ca aproximativ 60% dintre romi trăiesc segregaţi de majoritatea populaţiei, în comunităţi cu locuinţe precare, fără acces la servicii de stat esenţiale precum scoli, îngrijire medicală adecvată, apă curentă, electricitate şi canalizare.

Comunităţile de romi au fost excluse din sistemul administrativ şi juridic. Potrivit studiilor efectuate de Fundaţia Soros România, în 2007, 4,9% dintre romi nu aveau certificate de naştere. În rândul cetăţenilor non-romi, mai puţin de 1% nu aveau certificate de naştere. Similar, sondajele din 2007 şi 2008 indicau faptul ca între 1,9% şi 6% dintre romi nu aveau cărţi de identitate, comparativ cu 1,5% dintre cetăţenii non-romi. Lipsa documentelor de identitate i-a împiedicat pe romi sa participe la alegeri, sa beneficieze de ajutor social, sa aibă acces la asigurările de sănătate, sa obţină documente de proprietate şi sa intre pe piaţa forţei de munca. De asemenea, un număr covârşitor de romi erau şomeri sau aveau locuri de munca necalificate.

Stereotipurile şi limbajul discriminatoriu împotriva romilor au fost larg utilizate; în numeroase cazuri, jurnalişti şi chiar oficiali de rang înalt au făcut declaraţii discriminatorii.

În data de 8 noiembrie într-o declaraţie publică, referindu-se la romi, Ludovic Orban, prim vicepreşedintele Partidului Naţional Liberal (PNL) a folosit stereotipul „ţigani” cu sens peiorativ, care implică ideea de inferioritate. Preşedintele PNL s-a desolidarizat de declaraţia lui Orban. Mai multe ONG-uri ale romilor şi ONG-uri pe problema drepturilor omului au depus plângere la CNCD.

Programul guvernamental de identificare a romilor fără certificate de naştere şi documente de identitate şi sprijinire a acestora în vederea obţinerii lor a fost suspendat din cauza lipsei de fonduri. Romani CRISS a continuat să ofere sprijin limitat în astfel de cazuri. Unele ONG-uri au criticat guvernul pentru lipsa adecvării şi eficienţei asistenţei oferite de guvern romilor.

Etnicii maghiari au fost consideraţi de guvern drept cea mai mare minoritate etnică, având 1.4 milioane de persoane, potrivit recensământului din 2002. În regiunea Moldova, acolo unde locuieşte minoritatea de ceangăi romano-catolici, comunitatea a avut în continuare clase de limba maghiară finanţate de guvern; 962 de elevi din 14 localităţi au avut ore de limba maghiară în decursul anului şcolar 2009-2010. Reprezentanţii acestui grup etnic s-au plâns că Inspectoratul Şcolar al judeţului Bacău le-a respins cererile de înfiinţare a unor clase în limba maghiară în alte două localităţi.

În luna ianuarie, Asociaţia Maghiarilor Ceangăi din Moldova şi-a retras plângerea referitoare la discriminarea împotriva preoţilor din satul Cleja, prezentată în mai 2008, afirmând că problema a fost soluţionată pe cale amiabilă.

Minoritatea ucraineană, care locuieşte în partea de nord a ţării şi reprezintă 0,3% din totalul populaţiei, s-a plâns de pericolul de a fi asimilată ca urmare a numărului insuficient de clase în limba ucraineană. Potrivit reprezentanţilor minorităţii, lipsa educaţiei în limba ucraineană se datorează lipsei fondurilor şi personalului specializat. Unii directori de şcoli s-au opus înfiinţării unor asemenea catedre.

Un studiu publicat in 2007 de Institutul pentru Politici Publice şi Romani CRISS, a atras atenţia asupra pericolului reprezentat de actele de discriminare şi de limbajul instigator la ura îndreptate in principal împotriva romilor şi a homosexualilor şi întâlnite in cursul anului in forumurile de discuţii a patru cotidiene online. Discriminarea şi limbajul instigator au continuat să fie întâlnite pe internet în forumurile de discuţie pe parcursul anului.

Abuzuri ale societăţii, discriminare şi acte de violenţă pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen

Legea interzice discriminarea pe motiv de orientare sexuală. Cu toate acestea, ONG-urile au semnalat faptul ca abuzurile poliţiei şi discriminarea societăţii împotriva lesbienelor, a homosexualilor, bisexualilor şi transsexualilor (LGBT) au fost un lucru obişnuit şi ca ostilitatea manifestata deschis a împiedicat semnalarea unor cazuri de hartuire şi discriminare. Membrii comunităţii homosexualilor şi lesbienelor şi-au exprimat, in continuare, îngrijorarea privind discriminarea in sistemele de învăţământ şi de sănătate. În declaraţia prezentată la Consiliul ONU pentru Drepturile Omului în mai 2008, guvernul a afirmat că persoanele LGBT s-au confruntat cu prejudecăţi şi discriminare. ACCEPT, un ONG care susţine drepturile homosexualilor şi lesbienelor a semnalat faptul că numărul de plângeri de hărţuire a membrilor acestei comunităţi de către autorităţi a crescut în cursul anului. Mai mulţi membri ai acestei comunităţi au semnalat desfăşurarea de razii ale poliţiei şi jandarmeriei în spaţiile publice cunoscute drept locuri de întâlnire ale homosexualilor şi caracterul abuziv al acţiunilor poliţiei. Cele mai multe dintre razii au fost efectuate în parcurile publice, iar poliţiştii şi jandarmii le-au cerut tuturor bărbaţilor documentele de identitate şi i-au chestionat în legătură cu prezenţa lor în acele spaţii, adresând comentarii ofensatoare despre homosexualitate şi ameninţându-i cu arestarea. În cele mai multe dintre cazuri, poliţiştii şi jandarmii i-au amendat pe cei întâlniţi în aceste locuri pe motiv motivul că ar fi comis de acte obscene.

În data de 26 februarie, persoane rămase neidentificate au bătut şi au tuns un transsexual din Bucureşti. În data de 17 martie, aceeaşi persoană a fost abuzată verbal de câţiva şoferi de taxi.

Există două organizaţii LGBT înregistrate oficial: ACCEPT şi LGBTeam. Alte grupuri LGBT care nu au statut juridic, nu au avut acţiuni oficiale. Nu au fost semnalate cazuri de obstrucţionare a activităţii grupurilor LGBT.

În data de 23 mai, aproximativ 300 de persoane au participat la „marşul anual al diversităţii”, parada Gay Pride, organizată în Bucureşti. Autorităţile locale au mobilizat sute de poliţişti pentru a-i proteja pe participanţi, iar parada s-a încheiat fără incidente violente. Unele persoane au reclamat faptul că cei care doreau să participe sau să asiste la paradă au fost descurajaţi să facă acest lucru de baricadele poliţiei. În paralel, „Noua Dreaptă”, un grup neofascist care militează împotriva homosexualităţii şi pretinde să aibă orientare creştină, a sponsorizat un „marş al normalităţii”, o contra-demonstraţie organizată în aceeaşi zi cu marşul diversităţii, dar într-un loc şi la o oră diferite şi au scandat sloganuri împotriva homosexualilor. În ziua precedentă, un număr de ONG-uri au organizat „un marş al familiei”, protestând deschis împotriva marşului Gay Pride.

Nu s-au înregistrat progrese in anchetele incidentelor violente care au avut loc la paradele homosexualilor din anii precedenţi.

Câţiva tineri aflaţi in custodia poliţiei s-au plâns ca au fost hărţuiţi şi agresaţi alţi deţinuţi care bănuiau că sunt homosexuali, autorităţile nereuşind sa-i protejeze.

In 2007, un tribunal din Bucureşti a dat pentru prima oara câştig de cauza unei persoane care a acuzat o companie de discriminare in accesul la servicii pe criteriul orientării sexuale. Persoana respectivă şi-a retras plângerea anterioară depusă la CNCD.

Alte abuzuri şi discriminări ale societăţii

Discriminarea persoanelor bolnave de HIV/SIDA a afectat accesul la servicii de îngrijire medicala şi dentara de rutina, iar autorităţile au aplicat rareori legile care interzic această formă de discriminare. Încălcarea confidenţialităţii privind statutul HIV al unei persoane a fost des întâlnită şi rareori pedepsita.

Observatorii au semnalat discriminarea la scara larga cu care se confrunta copiii afectaţi de HIV/SIDA şi incapacitatea autorităţilor de a-i proteja pe copii de discriminare, abuz şi neglijare. Adeseori, doctorii au refuzat sa trateze copiii şi tinerii bolnavi de HIV/SIDA. Personalul medical, autorităţile şcolare şi angajaţii guvernamentali nu au păstrat confidenţialitatea informaţiilor referitoare la minori, ceea ce a împiedicat accesul copiilor şi al familiilor acestora la servicii precum şcolarizarea. In unele situaţii, copiii şi părinţii acestora au fost ameninţaţi de părinţii altor copii pentru a-i determina sa nu mai vina la şcoală. De asemenea, au existat informaţii conform cărora copii fără nicio dizabilitate mentala au fost plasaţi in centre pentru copii cu dizabilităţi mentale deoarece erau infectaţi cu HIV.

Peste jumătate dintre adolescenţii infectaţi cu HIV erau activi din punct de vedere sexual. Accesul acestora la unităţile de sănătate a reproducerii şi de prevenire a transmiterii HIV şi a bolilor cu transmitere sexuala a fost adeseori limitat. Guvernul oferă acces universal la terapie antiretrovirală; cu toate acestea, stigmatizarea şi discriminarea persoanelor bolnave de HIV/SIDA le-a împiedicat, adeseori, accesul la educaţie, îngrijire medicala, servicii guvernamentale şi angajare. Mai puţin de 60% dintre copiii şi tinerii diagnosticaţi pozitiv au urmat vreo forma de şcolarizare.

APADOR-CH a criticat Administraţia Naţională a Penitenciarelor pentru transferarea tuturor prizonierilor cu HIV/SIDA, inclusiv a celor care sunt infectaţi cu virusul HIV şi nu au avut nevoie de tratament de specialitate, la spitalul penitenciarului Jilava şi a calificat această măsură drept discriminatorie, în contradicţie cu standardele UE.

În septembrie, un ONG a depus o plângere la Consiliul Medicilor din Iaşi împotriva unui medic ce a refuzat să elibereze un document necesar pentru rezervarea unui loc într-un cămin studenţesc pentru un student infectat cu HIV, sub pretextul riscului de contaminare.

Secţiunea 7. Drepturile angajaţilor

1. Dreptul de asociere



Toţi angajaţii, cu excepţia unora dintre funcţionarii publici, au dreptul constituţional sa se asocieze in mod liber, sa formeze şi sa adere la sindicate fără autorizaţie prealabilă; aceştia şi-au exercitat acest drept in mod liber. Cu toate acestea, angajaţii Ministerului Apărării, majoritatea angajaţilor Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi ai Ministerului Justiţiei, personalul din penitenciare şi cel din serviciile de informaţii nu au avut permisiunea sa formeze sindicate. Majoritatea angajaţilor făcea parte din una dintre cele 5 principale confederaţii sindicale naţionale. Aproximativ 40-50% din forţa de munca făcea parte dintr-un sindicat, dar acest procent a continuat sa scadă.

Dreptul de a forma sindicate a fost respectat in practica, in general; numeroşi angajatori au creat sindicate agreate de companii. Liderii sindicali au afirmat ca cerinţele de înscriere in sindicate, prevăzute de lege, au fost complicate, dar în general rezonabile. Cu toate acestea, sindicatele au obiectat fata de cerinţa de a depune liste cu potenţiali membri de sindicat odată cu cererea de înscriere. Dat fiind ca şi angajatorii aveau acces la aceasta lista, liderii sindicali s-au temut ca acest lucru ar putea conduce la masuri împotriva angajaţilor, împiedicând crearea de noi sindicate.

Legea permite sindicatelor să-şi desfăşoare activitatea fără niciun amestec din exterior, iar guvernul a protejat acest drept, în practica. Spre deosebire de anii anteriori, nu au fost raportate cazuri de intervenţie a guvernului în negocierile condiţiilor de munca, activităţile sindicale, negocierile colective sau greve.

Deşi legea permite tuturor angajaţilor sa organizeze greve, cu excepţia judecătorilor, procurorilor, a unor angajaţi ai Ministerului Justiţiei, a angajaţilor din serviciile secrete, a celor din Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Afacerilor Interne, cerinţele confuze care necesita timp îndelungat au îngreunat organizarea de greve în mod legal. Sindicatele pot intra în greva numai daca eforturile de arbitraj eşuează şi daca angajatorii primesc un preaviz de 48 de ore. Sindicatele s-au plâns ca solicitările lor trebuie sa fie supuse unui proces de conciliere guvernamental înainte de iniţierea unei greve şi ca instanţele judecătoreşti au tendinţa de a declara grevele ilegale. Companiile pot cere despăgubire de la organizatorii grevei în cazul în care instanţa declară o greva ilegala.

b. Dreptul de organizare şi negociere colectivă

Legea stipulează dreptul angajaţilor la negociere colectiva, dar controlul guvernamental al multor întreprinderi industriale şi absenţa reprezentanţilor independenţi ai conducerii la aceste entităţi au ridicat obstacole în ceea ce priveşte negocierea colectiva. Doar întreprinderile cu cel puţin 21 de angajaţi pot negocia contracte colective de muncă. Aproximativ 80% din totalul forţei de munca a fost angajata în baza contractelor colective de munca la nivel de sucursala şi de unitate. Pentru perioada 2007-2010, a fost încheiat un contract colectiv de munca la nivel naţional între principalele asociaţii patronale, sindicate şi guvern. Cu toate acestea, contractele rezultate în urma negocierilor colective nu au fost puse în aplicare în mod consecvent. Deşi contractele colective de munca sunt negociate la fiecare patru ani, salariul minim este negociat anual. Salariile angajaţilor din sectorul public au fost calculate pe baza salariului minim stipulat în lege şi a unei grile de salarizare specifice fiecărui minister şi calculată în funcţie de bugetul anual al respectivului minister.

Legea conţine prevederi clare în ceea ce priveşte discriminarea împotriva sindicatelor, prevederi care au fost, în general, respectate. Cu toate acestea, Confederaţia Internaţională a Sindicatelor (ITUC) a semnalat faptul că unele companii, inclusiv companiile internaţionale, au folosit tactici precum distribuirea de materiale propagandistice antisindicale, intimidarea membrilor de sindicat şi condiţionarea angajării cu acordul angajaţilor de a nu se înscrie în organizaţii sindicale.

Nu exista scutiri de la prevederile legilor obişnuite ale muncii în cele şase zone comerciale ale tarii şi în cele 31 de zone defavorizate.

c. Interzicerea muncii forţate sau obligatorii

Legea interzice munca forţată sau obligatorie, inclusiv în ceea ce priveşte minorii; cu toate acestea, au existat informaţii conform cărora astfel de practici au avut loc. Au existat cazuri de trafic de persoane, în special femei şi copii din România şi Moldova, în scopul exploatării sexuale, pentru cerşit sau furturi mărunte.

d. Interzicerea muncii minorilor şi vârsta minima de angajare

Deşi exista legi care sa protejeze minorii împotriva exploatării, în practica, guvernul nu le-a aplicat în mod consecvent. Munca minorilor şi traficul cu minori constituie în continuare probleme.

Vârsta minima de angajare este de 16 ani, dar minorii pot munci cu consimţământul părinţilor sau al tutorilor de la vârsta de 15 ani. Minorilor le este interzis sa muncească în condiţii de risc. În data de 29 iulie, a fost adoptată o lege ce interzice munca minorilor în condiţii de risc. Legea asigură baza necesară eliminării muncii minorilor în condiţii de risc şi include o listă cu activităţi considerate periculoase, dar şi sancţiuni pentru cei care încalcă legea. Părinţii copiilor care lucrează în condiţii de risc sunt obligaţi să participe la programe de educaţie sau consiliere parentală; dacă nu respectă această cerinţă, pot primi amenzi cu valori cuprinse între 100 şi 1.000 de lei (34-340 USD). Persoanele care angajează minori pentru activităţi cu grad ridicat de risc pot primi amenzi cu valori cuprinse între 500 şi 1.500 de lei (172-517 USD). Angajarea minorilor cu vârsta mai mare de 15 ani care urmează cursurile învăţământului obligatoriu este interzisa şi în cazul anumitor activităţi incluse pe o lista ce a fost aprobata în 2007, ca urmare a adoptării unei directive a UE. Minorii cu vârsta sub 16 ani care muncesc au dreptul sa îşi continue educaţia, iar legea ii obliga pe angajatori sa ii susţină în aceasta privinţă. Minorii cu vârste cuprinse intre 15 şi 18 ani pot lucra cel mult 6 ore pe zi şi cel mult 30 de ore pe săptămână, cu condiţia ca participarea la cursuri sa nu fie afectata. Totuşi, în practica, s-a constatat ca mulţi dintre copiii care muncesc renunţa la participarea la cursuri. Minorii nu pot lucra ore suplimentare sau în schimburi de noapte şi au dreptul la trei zile suplimentare de concediu anual.

Munca minorilor, inclusiv cerşitul, vânzarea de mărunţişuri pe strada şi spălatul parbrizelor, a rămas o practica răspândită în rândul comunităţilor de romi, mai ales în zonele urbane. Unii dintre copiii implicaţi în astfel de activităţi aveau chiar şi 5 ani.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului (ANPDC), Din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, este principala instituţie ce se ocupa de monitorizarea şi coordonarea tuturor programelor de prevenire şi eliminare a formelor grave de munca a minorilor. În 2008, au fost confirmate 925 de cazuri de minori care munceau, 544 în zonele urbane şi 381 în zonele rurale; 417 dintre minori erau fete, iar 508 erau băieţi; 65,3% dintre victime aveau sub 14 ani, iar 34,7% aveau vârsta cuprinsă între 15 şi18 ani. Cazurile confirmate implicau sclavie (42 de cazuri), cerşetorie (559), copii traficaţi pe teritoriul ţării (28), copii traficaţi în străinătate (43), muncă fără contract (68), muncă forţată (32), prostituţie (42), pornografie (3) şi alte activităţi ilicite (67). La sfârşitul primului trimestru al anului 2009 au fost confirmate 415 cazuri de minori care munceau, 257 în zona urbană şi 158 în zona rurală. 174 dintre minorii implicaţi în aceste cazuri erau fete, iar 247 erau băieţi; 312 aveau vârsta mai mică de 14 ani, iar 103 aveau vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani.

ANPDC poate impune amenzi şi poate închide fabrici pentru ca exploatează minori. Aplicarea legilor a fost, în general, laxă, cu excepţia cazurilor extreme, în ciuda cazurilor clare de muncă a minorilor şi nu au existat informaţii privind acuzarea sau condamnarea vreunei persoane în baza vreunei legi privind munca minorilor pe parcursul anului 2009. În general, angajatorii care au încălcat legile privitoare la munca minorilor au fost amendaţi, dar în practica judecătorii nu au considerat încălcările acestor legi drept infracţiuni.

Legea cere şcolilor să informeze imediat serviciile sociale cu privire la copiii care lipsesc de la ore pentru a munci. Serviciile sociale sunt autorizate să colaboreze cu şcolile pentru a reintegra astfel de copii în sistemul de învăţământ. Guvernul a realizat campanii de informare în rândul copiilor, al potenţialilor angajatori şi al publicului larg. De asemenea, a înregistrat progrese considerabile în stabilirea mecanismelor de colectare a informaţiilor şi de monitorizare a evoluţiei fenomenului.

e. Condiţiile acceptabile de lucru

Începând cu luna ianuarie, salariul minim brut al unui angajat cu normă întreagă de 170 de ore pe luna, era de 600 de lei (207 USD) sau aproximativ 3,75 lei (1.10 USD) pe oră. Salariul minim al muncitorilor calificaţi este cu 20% mai mare decât al celor necalificaţi. Salariul minim este negociat în fiecare an de sindicate, Guvernul României (Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse) şi de asociaţiile de angajatori. Salariul minim lunar nu putea asigura un trai decent pentru un angajat şi familia sa.

Salariul minim se calculează mai degrabă în raport cu salariul mediu, decât cu coşul zilnic.

În general, ratele salariului minim au fost respectate şi aplicate de Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse. În practică, numeroşi angajatori au plătit salarii suplimentare la negru pentru a beneficia de impozite reduse atât pentru angajator, cât şi pentru angajat. Cu toate acestea, aceasta practica a avut impact negativ asupra viitoarelor pensii ale angajaţilor şi asupra posibilităţii acestora de a obţine credite comerciale.

Legea prevede săptămâna de lucru de 40 de ore sau 5 zile. Orele suplimentare efectuate la sfârşit de săptămână sau de sărbătorile legale, precum şi cele care depăşesc cele 40 de ore, sunt plătite prin lege, dar nu trebuie sa depăşească 48 de ore pe săptămână, în medie, într-o singura luna. Legea prevede o perioada de odihna de 24 de ore în timpul săptămânii lucrătoare, deşi majoritatea angajaţilor au primit doua zile libere pe săptămână. Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse a pus în aplicare aceste standarde în mod eficient. Liderii sindicali s-au plâns ca încălcarea regulilor privind orele suplimentare a reprezentat principala problema cu care s-au confruntat membrii de sindicat, întrucât angajaţilor li s-a cerut sa lucreze peste limita maximă legala de ore suplimentare, plata prevăzută prin lege pentru aceste ore nefiind întotdeauna efectuata. Aceasta situaţie a fost întâlnită cel mai des în sectoarele textil, bancar, financiar şi de construcţii. Unii oficiali sindicali au susţinut ca majoritatea accidentelor de munca au avut loc în timpul acestor ore suplimentare obligatorii şi neplătite.

Legea prevede penalităţi pentru munca realizata fără contract de munca, atât în sectorul formal, cat şi în sectorul informal al economiei. Angajatorii care folosesc munca ilegala pot fi pedepsiţi cu închisoarea sau amendaţi cu pana la 100.000 de lei (34.500 USD).

Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse a avut autoritatea de a stabili şi pune în aplicare standarde de siguranţă pentru majoritatea industriilor, dar nu a avut personal pregătit pentru punerea în aplicare a acestora. Angajatorii au ignorat, adeseori, recomandările ministerului, aplicate, de obicei, numai după producerea unui accident. Angajaţii au avut dreptul de a refuza îndeplinirea sarcinilor riscante dar, în practică, au invocat foarte rar acest drept.


Article translated in:
English

RAPORT 2010 VIATA PRIVATA IN ROMANIA

.Home
Romania - Privacy Profile
January 24, 2011 by pi
România*
I. CADRUL INSTITUŢIONAL ŞI NORMATIV AL PROTECŢIEI DATELOR ŞI A VIEŢII PRIVATE

Cadrul Constituţional Al

Protecţiei Datelor Şi a Vieţii Private


Constituţia României[1] adoptată în 1991 recunoaşte în cadrul Titlului II (Drepturile, Libertăţile şi Îndatorile Fundamentale), dreptul la viaţă intimă, inviolabilitatea domiciliului şi libertatea conştiinţei şi de exprimare. Articolul 26 al Constituţiei stipulează că (1) Autoritaţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. (2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea insăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri." Articolul 27 stipulează că (1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. (2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii: executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice; prevenirea răspândirii unei epidemii. (3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege. (4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante”. Articolul 28 prevede că "Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil." Conform Articolului 30, "(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine."

Curtea Constituţională a României a luat două decizii importante în 2009 şi 2010 cu privire la interpretarea dreptului la viaţă privată, aşa cum e stipulat de Constituţie. Prima este Decizia nr. 1258 din 8 Octombrie 2009[2] care a considerat ca neconstituţională implementarea Directivei privind Păstrarea Datelor de Trafic.[3]

A doua decizie este hotărârea Curţii Constituţionale 415 din 14 aprilie 2010[4] privind neconstituţionalitatea legii de înfiinţare a Agenţiei Naţionale de Integritate[5] care obliga publicarea pe Internet a tuturor declaraţiilor de interese şi avere a anumitor funcţionari publici. În acest caz, Curtea a considerat că "obligaţia prevăzută de lege de a se publica declaraţiile de avere şi de interese pe paginile de internet ale entităţilor unde persoanele care, în conformitate cu prevederile legale, au obligaţia de a le depune, precum şi transmiterea acestora către Agenţie în vederea publicării pe pagina de Internet a acesteia, nesocotesc dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii private, consacrat prin art.26 din Legea fundamentală, precum şi prin art.8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin expunerea nejustificată în mod obiectiv şi raţional, pe pagina de internet, a datelor referitoare la averea şi interesele persoanelor ce au, potrivit legii, obligaţia de a depune declaraţii de avere şi de interese."

Legi Şi Reglementări Privind Protecţia Datelor Şi A Vieţii Private

Legislaţie generală

În Noiembrie 2001, Parlamentul a adoptat Legeanr. 676/2001 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul telecomunicaţiilor[6]şi Legea nr.677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date.[7]Aceste legi urmează foarte înde-aproape Directiva Uniunii Europene privind confidenţialitatea telecomunicaţiilor (1997/66/EC) şi respectiv Directiva privind protecţia datelor (1995/46/EC). România a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007.[8]

Legea nr. 676/2001 prevedea condiţii specifice în care se se protejează viaţa privată în legătură cu prelucrarea datelor cu caracter personal în sectorul telecomunicaţiilor.În 2004, Legea nr. 676/2001 a fost practic înlocuită de Legea nr. 506/2004[9], care urmează îndeaproape Directiva 2002/58/EC privind prelucarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice. Această ultimă directivă a revocat şi înlocuit Directiva 1997/66/EC.[10]

Legea nr. 506/2004împarte sarcina aplicării legilor de protecţie a datelor cu caracter personal între doua instituţii: Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii (redenumită ulterior Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii – Romania sau ANCOM[11]) pentru probleme legate de comunicaţiile electronice şi Biroul Avocatului Poporului (redenumit ulterior Autoritatea de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal sau ANSPDCP), care se ocupă de probleme legate de viaţa privată. În acest sens, ANCOM are competenţe cu privire la: măsurile de securitate pentru comunicaţiile electronice; nerespectarea condiţiilor de emitere a facturilor; încălcarea obligaţiilor privind prezentarea şi restricţionarea apelurilor; şi identificarea liniei conectate.

Legea nr. 677/2001se aplică prelucrării datelor cu caracter personal care se face în totalitate sau parţial prin mijloace automatizate ca şi prelucrării datelor cu caracter personal prin alte mijloace care sunt menite sau fac parte dintr-un sistem de evidenţă.

Parlamentul României a aprobat un nou cod civil în iulie 2010.[12] Codul nu a intrat în vigoare încă şi nu este clar când se va întâmpla – Parlamentul trebuie să emită o nouă lege pentru punerea sa în practică. Noul text al Codului include prevederi legate de viaţa privată şi o serie de articole care consacră respectul vieţii private, dreptul la demnitate, interdicţia utilizării publice de imagini, înregistrări audio, manuscrise, corespondenţă şi alte documente personale fără acordul proprietarului acestora (cu excepţia cazurilor în care utilizarea e permisă de către lege pentru că materialul este de interes public justificat). Noul text defineşte de asemenea că încălcarea vieţii private a unei persoane (articolul 74 – "Încălcări ale vieţii private")care include: captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane, aflată într-un spaţiu privat, fără acordul acesteia; difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal; punerea sub observaţie a vieţii private, prin orice mijloace, cu excepţia cazurilor stipulate în mod expres de către lege; difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise sau audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză; difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite; utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană; difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.[13]

Unele dintre aceste prevederi au fost criticate de mai multe organizaţii mass-media[14]ca limitând libertatea de expresie, în special când există un interes public într-un caz anume. Răspunsul guvernului a fost să prezinte o propunere în 2009 de adăugare la proiectul de lege al unui articol destul de vag. Acesta ar face toate prevederile legate de viaţa privată menţionate mai sus inaplicabile dacă sunt "permise de legi sau conveţii internaţionale privind drepturile omului la care face parte România." Articolul menționează de asemenea: "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună credinţă şi cu respectarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care e parte România, nu reprezintă încălcarea drepturilor prevăzute în această secţiune".

Codul Civil nu a intrat încă în vigoare. Ar putea intra în vigoare la 1 octombrie 2011 dacă legea care stabileşte aceasă dată, aşa cum este propus de către Ministrul Justiţiei, este adoptată de către Parlament.[15]

Legi sectoriale

În 2002, Consiliul Naţional al Autovizualului[16] a emis reglementări privind viaţa privată şi programele de radio şi televiziune prin Decizia nr. 80 din 13 august 2002, privind Protecţia demnităţii umane şi a dreptului la imagine. Acestea au stabilit câteva principii ale vieţii private. Articolul 6 stipulează că "(1) Orice persoană are dreptul la viaţă privată, viaţa privată a familiei, domiciliului şi corespondenţei. (2) Este interzisă difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise sau audiovizuale privind viaţa privată sau de familie, fără acordul persoanei în cauză." Conform articolului 7, "Este interzisă difuzarea imaginilor unor persoane în domiciliul său sau orice alt loc privat fără consimţământul persoane în cauză; (2) Este interzisă difuzarea de imagini care prezintă interiorul unei proprietăţi, fără acordul proprietarului."[17]

În 2009, Parlamentul a adoptat Cod Penal[18] care include o nouă infracţiune "Încălcarea vieţii private". Articolul 226 stipulează: "(1) Atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta, sau a unei convorbiri private, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la şase luni la un an sau cu amendă. (2) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate."[19]

Codul Penal nu este încă în vigoare. Ar putea intra în vigoare la 1 octombrie 2011 dacă legea care stabileşte această dată, aşa cum este propus de către Ministrul Justiţiei, este adoptată ce către Parlament.[20]

Autoritatea Pentru Protecţia Datelor
Noua autoritate pentru protecţia datelor, Autoritatea Naţională pentru Supravegherea şi Protecţia Datelor cu Caracter Personal(ANSPDCP), a fost creată prin Legea nr. 102/2005,[21]care a înlocuit autoritatea anterioară de supraveghere ("Avocatul Poporului").[22]Legea 102/2005 reglementează și transferul bazelor de date de la Biroul Avocatului Poporului la ANSPDCP. Datorită întârzierii în crearea ANSPDCP, Guvernul României a emis Ordonanţa de Urgenţă nr. 131/2005, care amâna crearea autorităţii până la 31 decembrie 2005.[23]Reglementările interne ale noii autorităţi au fost adoptate pe 2 noiembrie 2005.[24]ANSPDCP a devenit operaţională în februarie 2006, şi noua instituţie a început să asigure consultanţă şi suport în legătură cu încălcările legislaţiei cu privire la datele personale.[25]Începând cu 21 Ianuarie 2008, atribuțiile ANSPDCP au fost extinse[26]pentru a include monitorizarea implementării Legii nr. 298/2008 privind păstrarea datelro de trafic.

Reducerile bugetare din 2009 au afectat semnificativ activitatea Autorităţii. Bugetul alocat pentru 2009 a fost insuficient pentru a asigura plăţile pentru cele 50 persoane pe care ANSPDCP urma să le angajeze. De fapt, până în august 2009, doar 35 poziţii erau ocupate.[27] Bugetul pentru 2009 nu a permis Autorităţii să facă investigaţii în afara Bucureştiului.[28]

Din iunie 2006 pina la sfarsitul anului, ANSPDCP a emis patru decizii cu privire la aplicarea legislaţiei privind datele cu caracter personal. Aceste decizii stabilesc formulare standard de notificare (modificate în 2008),[29] categoriile de operaţiuni de prelucrare a datelor cu caracter personal sensibile,[30]cazurile de scutire de notificare[31] şi situaţiile în care se poate folosi formularul simplificat de notificare pentru prelucrearea datelor cu carecter personal.[32] În 2007, ANSPDCP a emis mai multe ordine. Un ordin de examplu a implementat registrul on-line al controlorilor; un altul a abolit taxa de notificare.[33] În 2007, ANSPDCP a emis şi o decizie care reglementează transferul datelor cu caracter personal către terţe ţări.[34]În 2008 şi 2009 ANSPDCP a continuat să reglementeze regimul de notificare pentru prelucrarea datelor cu caracter personal[35]prin emiterea unei decizii cu privire la formularul standard de notificare şi procedura pentru autorizarea prelucrării datelor legate de sănătate.[36]Decizia stabileşte de asemenea că, în absenţa acordului expres exprimat în scris de către subiect, un operator trebuie să obţină în prealabil autorizaţia de la ANSPDCP înainte de prelucarea unor astfel de date.

În 2008, ANSPDCP a aplicat sancţiuni împotriva unei firme de avocatură pentru prelucrarea ilegală a datelor cu caracter personal (nu au respectat un drept al unei persoane de a fi informată cu privire la prelucarea datelor sale) şi împotriva unei companii financiare private pentru că nu a respectat dreptul de intervenţie al unui client.

În 2009, ANSPDCP[37]a amendat două companii de telefonie mobilă pentru trimiterea de mesaje SMS abonaţilor lor în ciuda faptului că abonaţii nu au optat să le primească[38]şi o companie financiară care a trimis mesaje SMS nesolicitate unui fost client.[39]O companie privată a fost amendată pentru că a folosit camere video pentru monitorizarea accesului în zonele publice/private fără a fi notificat autoritatea în prelabil. Mai mult, compania a fost amendată pentru folosirea imaginilor în alte scopuri decât cele de supraveghere.[40]

Autoritatea a pus în vedere de mai multe ori faptul că practica, obişnuită pentru mai multe companii comerciale, de a cere CNP-ul (Codul Numeric Personal – număr unic de identificare pentru persoanele fizice) pentru facturi nu este susţinută de legislaţie. Legislaţia care se referă la conţinutul facturilor[41]nu prevede introducerea CNP în factură. Şi, conform ANSPDCP, nu există prevederi care să ceară CNP pentru nici o altă taxă.[42]

ANSPDCP a mai amendat o companie locală care asigura servicii de tip Street View pe Internet pentru că nu a notificat Autoritatea sau nu a estompat datele cu caracter personal colectate (feţe, numere de maşini etc.).[43]

În 2010, o altă companie de telecomunicaţii a fost amendată pentru că a dezvăluit datele persoanle ale abonaţilor săi unei companii de asigurări fără a le cere acordul.[44]

ANSPDCP a emis o decizie în 2009 care stabileşte cadrul de prelucare a datelor personale legate de sănătate.[45]În 2010, Autoritatea sancţionează Casa de Asigurări de Sănătate din judeţul Braşov pentru afişarea pe pagina sa de Internet a listei sale de debitori, aproximativ 30.000 de persoane cu datele lor personale (nume, adresă, numărul contractelor lor).[46]

Autorităţii i se poate cere opinia cu privire la acte normative. De exemplu, în 2008 a fost consultată cu privire la 17 acte normative. Totuşi, astfel de cereri nu sunt obligatorii pentru o instituţie, iar aceste opinii nu sunt publicate pe pagina Web a ANSPDCP sau în vreun ziar oficial, nici măcar în Monitorul Oficial.

Între 2006 şi 2010, Autoritatea a desfăşurat o serie de activităţi pentru a creşte gradul de conştienzare a protecţiei datelor cu caracter personal, majoritatea direcţionate către autorităţile publice locale. Aceste activităţi au inclus si o conferinţă comună cu Asociaţia Băncilor din România cu privire la protecţia şi prelucrarea datelor cu caracter personal în sectoarele financiar şi bancar.[47]ANSPDCP a fost implicată şi în activităţi de conştientizare, de obicei în parteneriat cu sectorul public (prefecturi din diverse judeţe, Inspectorate Publice) sectorul privat (asociaţii profesionale din sectorul imobiliar, notariate publice, Camere de Comerţ), şi sectorul educaţional (universităţile din Sibiu şi Tg. Jiu).[48]

ANSPDCP a organizat de asemenea "Ziua Porţilor Deschise" şi alte evenimente cu ocazia Zilei Europene a Protecţiei Datelor (28 ianuarie).

Conform unui raport UE din 2008 EU privind percepţia cetăţenilor cu privire la protecţia datelor lor cu caracter personal, cetăţenii români erau slab informaţi şi educaţi în legătură cu problemele legate de protecţia datelor.[49]Doar 42 la sută dintre români erau preocupaţi de împărtăşirea datelor lor personale pe Internet, aproximativ 36 la sută au răspuns că nu ştiu dacă legislaţia din domeniu e suficientă pentru a rezolva problemele de protecţie a datelor online. 47 la sută nu ştiau că au dreptul de acces la datele lor personale reţinute de alţii şi 79 la sută nu ştiau de existenţa autorităţii de protecţie a datelor din România.

Procese Majore Privind Viaţa Privată & Protecţia Datelor Cu Caracter Personal

La începutul anului 2010, Tribunalul Bucureşti a confirmat decizia unei curţi locale din Bucureşti de a impune primăriei unui sector din Bucureşti plata de daune în valoare de 10.000 euro unei persoane ale cărei date personale au fost afişate pe pagina Web a primăriei care au identificat persoana ca cineva care avea dreptul la transport local gratuit. Pagina Web a primăriei afişa nu numai numele persoanelor ci şi adresele, numerele de identificare (CNP), detalii legate de anumite cazuri sociale şi detalii legate de condiţia medicală cum ar fi infecţia cu virus HIV.[50]

În alt caz în 2009, Tribunalul Bucureşti a decis că două publicaţii[51]trebuie să plătească daune morale şi materiale unei actriţe pentru încălcarea dreptului la viaţa sa privată şi la imagine prin publicarea unor informaţii incorecte şi neverificate despre ea. Decizia nu a fost finală totuşi, iar publicaţiile au deciz să facă apel.

Tot în 2009, un cuplu faimos a obţinut un ordin de restricţie temporar împotriva unui tabloid local, cerând scoaterea pozelor făcute de paparazzi în timpul vacanţei lor în Franţa şi interzicând publicarea fotografiilor cuplului în momentele lor de viaţă privată.[52]

II. ZONE DE INTERES

Securitatea Naţională, Monitorizarea Guvernului & Aplicarea Legislaţiei

Ascultarea, accesul la şi interceptarea comunicaţiilor

Interceptarea apelurilor telefonice, deschiderea corespondenţei şi alte acţiuni similare sunt reglementate de Codul de Procedură Penală și Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională în România .[53]

Codul de Procedura Penală a fost modificat de mai multe ori până in 2010, introducându-se o nouă secţiune (V1) privind utilizarea înregistrărilor audio şi video în scopuri de interceptare. Această secţiune stabileşte condiţiile în care se pot face înregistrări audio şi video, inclusiv interceptarea de apeluri telefonice. Prin urmare, conform articolului 911 din Codul de Procedură Penală, înregistrările pe bandă magnetică ale unor convorbiri efectuate cu autorizarea motivată, în cazurile şi în condiţiile prevazute de lege, pot servi ca mijloace de probă dacă sunt respectate următoarele condiţii: există motive de a se crede că o infracţiune a fost comisă sau e pe cale a se comite; înregistrarea e utilă în aflarea adevărului; infracţiunea în legătură cu care se face înregistrarea este o infracţiune investigată ex-officio; şi autoritatea care efectuează ascultarea a fost autorizată corespunzător pentru aceasta. Autoritatea competentă pentru a emite o astfel de autorizaţie este președintele instanței competente de a judecă acest caz sau alt judecator desemnat în mod expres de acesta . Autorizarea de înregistrare este dată pentru o perioadă de până la 30 de zile şi poate fi extinsă doar pentru motive temeinic justificate pentru alte perioade de 30 de zile, neputând depăși o perioadă totală de 120 de zile. Legea obligă de asemenea autorităţile de urmărire penală să raporteze informaţii specifice legate de urmărire: autorizaţia din partea judecătorului, numerele de telefon între care au loc convorbirile, numele persoanelor care au convorbiri, dacă se cunosc, data şi ora la care a avut loc fiecare conversaţie; şi numărul de ordine al benzii sau casetei pe care s-a făcut înregistrarea.

Noul Cod de Procedură Penală din 2010 va schimba aceste reguli.[54] Nu este încă clar când va intra în vigoare dar nu mai devreme de un an de la adoptare. Articolul 138 al noului cod stabileşte condiţiile tehnice speciale de supraveghere care sunt detaliate în articolele 139-153. Acestea includ: interceptarea conversaţiilor şi a comunicaţiilor; accesul la sistemele informatice; supraveghere video, audio sau fotografică; localizarea şi urmărirea prin mijloace tehnice; obţinerea listelor de convorbiri telefonice; reţinerea, predarea sau cercetarea corespondenţei poştale; solicitarea şi obţinerea, în conformitate cu legea, a datelor legate de tranzacţii financiare şi a datelor financiare ale unei persoane; identitatea abonatului, proprietarului sau utilizatorului unui sistem de telecomunicaţii sau unui punct de acces la un computer. În principal, aceste tehnici speciale necesită aprobarea unui judecător (în mod specific al unui judecător de drepturi şi libertăţi), la cererea unui procuror, pentru maximum 30 de zile dacă se îndeplinesc anumite condiţii. Una dintre aceste condiţii este investigarea unei infracţiuni enumerate de Codul de Procedură Penală sau a uneia care poate fi pedepsită cu închisoare de cel puţin şapte ani. În cazuri de urgenţă, procurorul poate autoriza aceste tehnici speciale şi pe o perioadă de 48 ore, după care măsurile trebuie aprobate de către un judecător. Dacă judecătorul nu aprobă tehnicile, atunci toate datele înregistrate trebuie distruse.

Capitolul V al noului Cod de Procedură Penală, care include articolele 154-155, va reglementa conservarea datelor, înlocuind parţial unele prevederi ("Prevederi procedurale privind infracţiunile Informaţionale") ale Legii nr. 161/2003 privind anti-corupţia. Se vor aplica aceleaşi condiţii ca mai sus; singura diferenţă este că perioada de utilizare a acestor tehnici speciale se extinde la o perioadă de max. 90 zile.

Legea nr. 51/1991 permite interceptarea apelurilor în cazuri de crime împotriva statului și a actelor teroriste, dar doar ca urmare a unui mandat emis de către judecatorii Inaltei Curti de Casatie si Justitie.[55]

La începutul anului 2005, au apărut în presă mai multe articole cu privire la serviciile secrete române care au interceptat apelurile telefonice ale unor jurnalişti şi a unor persoane publice. Pe 27 ianuarie 2005, Şeful Serviciului Român de Informaţii (SRI), Ioan Timofte, a explicat[56]că au fost interceptate apelurile telefonice ale unui număr de jurnalişti români şi străini din România timp de mai multe luni. Motivul a fost că au fost suspectaţi de sabotaj şi crime împotriva securităţii naţionale. Clubul Român de Presă şi conducerea Asociaţiei Presei Străine din Româniaau protestat[57]şi au cerut ca SRI să anunţe public numele jurnaliştilor urmăriţi. SRI a refuzat afirmând că nu poate dezvălui informaţii ce pot afecta siguranţa naţională. Comisiile pentru Apărare ale Parlamentului din România, după audierea mărturiilor celor implicaţi, au concluzionat că interceptările au fost legale.[58]Un alt caz l-a implicat pe Procurorul Anti-corupţie (PNA) din judeţul Mures (Andreea Ciuca, fost preşedinte al Tribunalului Mures), care a urmărit telefoanele a mai mult de 70 de journalişti locali, sedii locale şi naţionale de presă şi avocaţi, timp de mai mult de 13 luni din 24 aprilie 2003 până pe 25 mai 2004.[59]PNA nu a oferit nici o informaţie sau explicaţie.

Conform fostului director al unei unităţi a SRI, costul urmăririi unei linii telefonice este de 150 până la 200 euro pe oră[60]inclusiv costurile de interceptare si transcriere. Conform Preşedintelui Traian Basescu, aproximativ 6.370 de telefoane au fost urmărite în 2005. Cifrele oferite de Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului Comitetul Helsinki (APADOR-CH) arată că, în 2002, o linie telefonică a fost urmărită timp de 220 de zile în medie. Jurnaliştii de la ziarul "Adevarul" au estimat că fiecare interceptare generează cam 30 minute de conversaţie înregistrată pe zi.[61]Dacă media zilnică ar creşte la 60 minute, cheltuielile totale ale guvernului pentru urmăriri s-ar dubla ajungând la o sumă mai mare decât bugetul anual al oricărui minister din România. De exemplu, în 2005, Ministerul Culturii din România a avut un buget de 235 milione de euro.

În perioada din 1991 până în 2003, au fost interceptate conversaţiile a mai mult de 20.000 persoane cu ordin judecătoresc. Alte 14.000 de mandate de intercepţie au fost emise între 1991 şi 2002 la solicitarea organismelor de securitate naţională. Din cele 5.500 de persoane urmărite, doar 620 au fost trimise în judecată şi doar 238 au fost găsite vinovate.

În februarie 2006, îngrijorarea publică cu privire la interceptările ilegale au dus la deschiderea unei proceduri de anchetă din partea Comisiei Parlamentare de supraveghere a SRI, pentru a investiga centrele de urmărire ale SRI.[62]

În alt caz, început tot în februarie 2006, un judecător al Tribunalului Bucureşti a ordonat SRI să prezinte toate autorizaţiile obţinute pentru interceptarea apelurilor telefonice ale omului de afaceri român Dinu Patriciu şi a altor angajaţi ai companiei Rompetrol.[63]În cele din urmă, judecătorul a condamnat SRI pentru încălcarea dreptului la confidenţialitatea corespondenţei si a articolului 8 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Curtea a cerut SRI să plătască daune morale în valoare de 50.000 RON datorită perioadei foarte lungi a urmăririi telefoanelor – un an şi trei luni, fără motive reale. Atât SRI cât şi Patriciu au făcut apel şi, în mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti a menţinut decizia Tribunalului.

Cazul a ajuns acum la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care va avea cuvântul final. Procesul a început acolo în noiembrie 2009.[64]

Legislaţia privind siguranţa naţională

Ca răspuns la evenimentele internaţionale de terorism, România a adoptat legislaţia specifică care încearcă direct să combată terorismul. Legea nr. 508/2004[65]stabileşte condiţiile în care va funcţiona Divizia de terorism şi crimă organizată, o unitate nou creată în cadrul Biroului Procurorului de pe lângă Suprema Curte de Justiţie. Unitatea are autoritatea de a investiga infracţiuni legate de terorism.

În noiembrie 2004 a fost aprobată o lege de combatere şi prevenire a terorismului (Legea nr. 535/2004[66]), schimbând actele normative anterioare[67]în vigoare din 2001. Legea permite urmărirea sau interceptarea comunicaţiilor electronice ca şi investigarea sistemelor informatice, în cazul în care există activităţi care ar putea fi considerate ca ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Activităţile de supraveghere trebuie aprobate de către un Procuror General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi autorizate de judecătorii Curţii Supreme. Mandatul pentru interceptare şi investigaţie nu poate depăşi şase luni.

Păstrarea datelor de trafic

Unele prevederi legate de înregistrarea datelor de trafic au fost introduse de Legea Anti-corupţie no. 161/2003[68], pentru prevenirea şi combaterea infracţiunilor informatice. În cadrul acestei legi, aplicabile doar cazurilor de urgenţă şi motivate corespunzător, autorităţile de aplicare a legii pot obţine prompt conservarea datelor din sistemele informaţionale sau de trafic dacă acestea ar putea fi distruse sau alterate şi dacă există motive serioase pentru a suspecta că o infracţiune a fost comisă sau este pe cale a se comite prin intermediul sistemelor informatice şi în scopul colectării de probe sau identificării unor infractori. În timpul investigaţiei penale, conservarea se cere de către un procuror, în urma unui ordin adecvat şi la solicitarea organismului de investigare sau ex-officio, şi în timpul unui proces, prin hotărîrea unei curţi. Acest ordin e valabil nu mai mult de 90 de zile şi poate fi extins doar o dată pentru o perioadă nu mai mare de 30 de zile. Versiunile anterioare ale legii ar fi cerut furnizorilor de servicii informaţionale să păstreze datele de trafic timp de şase luni dar această prevedere nu a fost inclusă în versiunea finală a legii.[69]

În 2008, România a adoptat Legea nr. 298/2008, care stipulează că furnizorii de servicii de telefonie şi Internet trebuie să reţină anumite date despre clienţii lor timp de şase luni şi să facă pună aceste infromaţii la dispoziţia investigatorilor care au primit o autorizare din partea curţii pentru a le accesa.[70]Pentru operatorii de telefonie, datele relevante includ numerele de telefon cu apeluri trimise şi primite, adresa abonatului, locaţia numărului apelat şi durata şi ora apelului.[71]Pentru furnizorii de servicii de poştă electronică şi Internet, datele relevante includ adresa de la care e trimis mesajul; ora şi data accesării Internetului; şi adresa IP a abonatului, adresa fizică, şi numele.[72]Informaţiile reţinute nu includ conţinutul sau paginile Web vizitate.[73]Mai multe grupuri ale societăţii civile au făcut apel la Avocatul Poporului pentru a "notifica Curtea Constituţională cu privire la încălcarea drepturilor constituţionale" adusă de lege[74], dar Avocatul Poporului nu a considerat că legea este neconstituţională şi astfel nu a procedat la notificare.

Legea s-a confruntat cu o largă şi puternică opoziţie şi, ca rezultat al unui caz prezentat de un ONG românesc, pe 8 octombrie 2009, Curtea Constituţională a decis că legea este neconstituţională[75] pentru că, "chiar dacă indirect", încalcăarticolul 28 al Constituţiei României care stipulează secretul corespondenţei şi articolele 25, 26, şi 30 referitoare la libertatea de mişcare, viaţa privată şi respectiv libertatea de expresie.[76]

Curtea a aratat că în cadrul noii legi "persoanele fizice şi juridice, utilizatori în masă ai serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii sunt supuşi […] acestei ingerinţe în privinţa exerciţiului drepturilor lor intime la corespondenţă şi liberă exprimare, fără a exista posibilitatea unor manifestări libere, necenzurate, decât sub forma comunicării directe, fiind excluse mijloacele de comunicare principale folosite în prezent." Curtea a mai explicat că nu s-a respectat principiul de proporţionalitate: "Curtea Constituţională subliniază că nu utilizarea justificată, în condiţiile reglementate de Legea nr.298/2008, este cea care, în sine, prejudiciază într-un mod neacceptabil exercitarea dreptului la viaţă intimă sau libertatea de exprimare, ci obligaţia legală cu caracter continuu, general aplicabilă, de stocare a datelor. Această operaţiune priveşte în egală măsură pe toţi destinatarii legii, indiferent dacă au săvârşit sau nu fapte penale sau dacă sunt sau nu subiectul unor anchete penale, ceea ce este de natură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie şi să transforme a priori toţi utilizatorii serviciilor de comunicaţii electronice sau de reţele publice de comunicaţii în persoane susceptibile de săvârşirea unor infracţiuni de terorism sau a unor infracţiuni grave."

Curtea Constituţională a notat şi că datele de trafic sunt date cu caracter personal: "deşi Legea nr.298/2008 se referă la date cu un caracter predominant tehnic, acestea sunt reţinute cu scopul furnizării informaţiilor cu privire la persoană şi viaţa sa privată".

Baze de date naţionale în scopul aplicării legii şi în scopuri de securitate

În 2008, Parlamentul a aprobat legislaţia care permite colectarea şi stocarea în baze de date operate de Institutul Medico-Legal - Inspectoratul General al Poliţiei, probe ADN pentru 30 de infracţiuni diferite.[77]Datele stocate nu pot fi şterse decât printr-o decizie a curţii sau a procurorului, ridicând spectrul unor informaţii stocate permanent în cazul în care curtea sau procurorul pur şi simplu uită să decidă ştergerea lor.[78]Este totuși neclar cum au fost obţinute datele înainte de intrarea în vigoare a legii. În practică, Institutul de Medicină Legală (IML) nu a făcut teste ADN şi nu a deţinut mostre.

Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul de Justiţie mai trebuie să elaboreze legislaţia secundară. Conform legii iniţiale, aceasta trebuia să fie gata până pe 14 noiembrie 2008. Nu este clar nici cum se va face accesul la baza de date. Acesta trebuie de asemenea explicat de legislaţia secundară. Autoritatea de protecţie a datelor din România nu a fost încă consultată.

Acorduri naţionale şi internaţionale de dezvăluire a datelor

Nu s-au raportat informaţii specifice în această secţiune.

Criminalitatea informaţională

Legea nr. 64/2004 a fost adoptată pentru ratificarea Convenţiei privind Criminalitatea Informatică semnată de România pe 23 noiembrie 2001.[79]Multe prevederi ale acestei convenţii, în special definiţiile infracţiunilor, au fost incorporate în Titlul III (privind Prevenirea şi Combaterea Criminalităţii Informatice) al legii Anti-Corupţie nr. 161/2003.[80]Legi adiţionale se ocupă cu aspecte legate de viaţa privată, cum ar fi Legea privind drepturile pacienţilor[81]sau Legea privind combaterea şi prevenirea traficului de fiinţe umane.[82]

Infrastructura critică

Nu s-au raportat informaţii specifice în această secţiune.

Internetul & viaţa privată a Consumatorului

Comerţ electronic

În 2002, Legea nr. 365/2002 privind Comerţul Electronic[83]a adopt principiul opt-in ) pentru mesaje electronice comerciale ne-solicitate ("spam").[84]Legea nr. 506/2004 reglementează şi ea spam-ul şi transpune Directiva 2002/58/EC în sistemul juridic român. Legea stabileşte că utilizarea poştei electronice în scopul marketing-ului direct fără consimţământul explicit, în prelabil, al utilizatorului se va sancţiona cu o amendă între 5000 RON (- aprox. 1.250 euro) şi un 100.000 RON (aprox. 25.000 euro). Pentru companiile a căror cifră de afaceri depăşeste cinci milioane RON, amenda poate ajunge la doi la sută din venituri. Alte prevederi reglementează dreptul abonaţilor de a alege să nu fie incluşi în directoarele electronice sau tipărite şi să consimtă la utilizarea datelor lor personale în directoare. Companiile care încalcă acest drept vor suporta o amendă între 30 000 RON (aprox. 7.500 euro) şi 100.000 RON -aprox. 25.000 euro). Legea nr. 506/2004 mai stipulează şi că furnizorul de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului trebuie să ia măsuri pentru a-şi proteja serviciile şi de a-şi informa abonaţii despre riscul unei încălcări a securităţii.[85]

ANSPDCP a acţionat pentru implementarea legislaţiei mai sus menţionate şi a reuşit să aplice trei amenzi în 2008 pentru mesaje comerciale nesolicitate trimise prin SMS şi poştă electronică şi patru amenzi în 2009 pentru SMS.[86]

ANCOM, autoritatea în comunicaţii, având competenţă în domeniu până în martie 2009, a aplicat amenzi unui număr de 13 persoane juridice şi două persoane fizice pentru "spam" şi două amenzi unor companii private care au refuzat să trimită informaţiile solicitate cu privire la transmiterea de mesaje comerciale nesolicitate. În 2009, autoritatea pentru comunicaţii a aplicat 14 astfel de amenzi, cinci pentru „spam” şi nouă pentru a nu fi asigurat datele solicitate. Începând din martie 2009, competenţa în domeniu a trecut la Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale (MCSI).[87]De atunci nu s-au mai aplicat amenzi pentru încălcarea legii.

Securitatea informatică

În ultimii ani au existat mai multe încălcări ale securităţii care au implicat pagini Web româneşti şi au avut ca rezultat dezvăluirea publică de date cu caracter personal pe Internet. Unul dintre cazurile cele mai cunoscute a fost acela al unei companii mari de căutare de locuri de muncă pe Internet care a prelucrat date de la peste 1,3 milioane de utilizatori. Datorită unei erori de programe, au fost dezvăluite public datele (inclusiv parolele utilizatorilor) a mai mult de 10.000 persoane.[88]

Legea nr. 451/2004 cu privire la marca temporală a fost adăugată portofoliului de legi din România care reglementează semnăturile electronice.[89]O marcă temporală arată când a fost creat şi semnat un document electronic. Înregistrarea mărcii temporale trebuie menţinută cel puţin 10 ani.

Mărcile temporale sunt în general folosite pentru a verifica o semnătură electronică, validitatea certificatului semnăturii electronice în licitaţii pe Internet şi autentificarea dreptului de autor când se cere o anumită dată pentru materialele protejate de drept de autor. Legea reglementează de asemenea şi responsabilitatea furnizorilor de servicii de marcă temporală care sunt responsabili de pierderile suferite de clienţii lor ca rezultat al unei nerespectări a prevederilor legii. Furnizorilor li se cere să contracteze o poliţă de asigurare de responsabilitate sau să obţină o garanţie din partea unei instituţii financiare. Legea a intrat în vigoare la 5 decembrie 2004.[90]

Marketing comportamental pe Internet şi confidenţialitatea în utilizarea motoarelor de căutare

Nu s-au raportat informaţii specifice în această secţiune.

Reţele sociale pe Internet şi comunităţi virtuale

Nu s-au raportat informaţii specifice în această secţiune.

Siguranţa tinerilor pe Internet

Doar câteva programe de siguranţă pe Internet sunt disponibile pentru tineri în limba română, majoritatea dezvoltate de proiectul Sigur.info[91], punctul naţional de contact pentru conştientizarea siguranţei pe Internet pentru tineri care a fost dezvoltat de "Salvaţi Copiii" România, "Focus" România şi alţi parteneri. La fel, operatorii de comunicaţii electronice au emis puţine documente legate de acest subiect.

Viaţa Privată La Nivel Teritorial

Supravegherea video

În România, implementarea şi utilizarea CCTV în locuri publice (în special în şcoli în scopuri neclare şi cu măsuri neclare de respectare a vieţii private[92]) se dezvoltă rapid datorită faptului că legislaţia românească în domeniu este destul de neclară. Conform Legii nr. 333/2003, CCTV pot fi instalate doar de companii de securitate autorizate.[93]Proiectul de legislaţie secundară publicat pe pagina Web a autorităţii române de protecţie a datelor pentru reglementarea CCTV a fost retras de pe pagina Web fără nici o explicaţie.

Confidenţialitatea locaţiei (GPS, telefoane mobile, servicii bazate pe locaţie etc.)

Raportul anual pentru 2009 al ANSPDCPdin România notează că în anul respectiv autoritatea a investigat o companie românească care oferea servicii de tip Street View (reportul nu dă numele companiei). Această companie a primit o amendă de o valoare nespecificată pentru că nu a folosit tehnica de estompare a datelor personale (cu ar fi feţele persoanelor) şi pentru o informare necorespunzătoare privind protecţia datelor cu caracter personal. Pagina Web a contestat amenda la tribunal dar a pierdut.[94]

Confidenţialitatea călătoriilor (documente de identificare a călătoriei, biometrice etc.) şi supraveghere vamă

În 2006, Reglementarea Consiliului (CE) nr. 2252/2004 din 13 decembrie 2004 privind standardele de caracteristici de securitate şi elemente biometrice din paşapoarte şi documente de călătorie emise de Statele Membre a fost transpusă în legislaţia românească. Legea de transpunere[95] nu a fost adoptată până la sfîrşitul anului, când a fost adoptată de către guvern o Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului[96] care a abrogat legea din 2006. În baza acestei ordonanţe, România a pornit un proiect pilot în judeţul Ilfov şi a început emiterea paşapoartelor cu date biometrice pentru toţi cetăţenii în vârstă de peste şase ani la data de 1 ianuarie 2009 (primele au fost emise pe 30 ianuarie).[97]

După cum e arătat de un Raport de Inspecţie al ANSPDCP, implementarea actuală a proiectului pilot încalcă Legea de Protecţie a Datelor. Astfel, nu există proceduri care să explice cum se colectează datele biometrice. Autoritatea pentru paşapoarte nu a oferit aceste informaţii autorităţii de protecţie a datelor. Ceea ce este clar este că nu este solicitat un consimţământ special chiar dacă datele colectate sunt sensibile. Autorităţile din Ilfov au prelevat 10 amprente digitale şi nu au putut dovedi care două amprente au fost stocate pe chip-ul paşaportului. Divizia Generală pentru Paşapoarte (DGP) nu a putut explica de ce avea nevoie să păstreze datele timp de 30 de zile şi de ce a păstrat toate cererile de la începutul anului. DGP nu a implementat suficiente măsuri de securitate (nume utilizator, parolă, cartelă de acces pentru fiecare utilizator). Nu existau jurnale de acces. Toate problemele majore prezentate mai sus au fost rectificate de către autorităţi după controlul ANSPDCP.[98]

Societatea civilă şi grupuri religioase, organizate în Coaliţia împotiva Statului Poliţienesc, au organizat un protest şi o petiţie pe Internet care a obţinut mai mult de 15.000 de semnături.[99]Protestatarii şi-au arătat în special preocuparea faţă de faptul că guvernul a luat această decizie în absenţa oricărei dezbateri publice privind impactul său social, economic şi religios."[100]Pe 18 februarie, Curtea de Apel a respins cazul depus de ONG-uri şi, pe 3 martie, Comisia Juridică a Senatului a emis o opinie favorabilă ordonanţei.[101]Până la mijlocul anului 2009, Parlamentul a aprobat ordonanţa de urgenţă fără modificări.[102]Până la sfârşitul anului 2009 sistemul a fost implementat în aproape toate judeţele României.

În ultimii ani, Regia Autonoma de Transport Bucuresti(sau RATB) a implementat o serie de cartele electronice pentru călători, care includ un chip RFID.[103] Există relativ puţine informaţii cu privire la datele care sunt colectate şi la modul în care sunt procesate (pagina Web nu are nici măcar verun fel de "Politică legată de Viaţa Privată"). Initial, cartelele erau doar nominale pe care erau scrise numele şi Codul Numeric Personal (CNP). Acum există două tipuri de cartele: una nominală (care include numele şi primele şapte cifre din CNP) şi alta nume. Este neclar la acest moment dacă acest sistem este pur anonim. RATB a anunţat că de la începutul anului 2010 vechile bilete de hârtie nu vor mai fi valabile dar, până în acest moment, acestea nu au fost retrase.

Cărţile naţionale de identitate & carduri electronice

Nu s-au raportat informaţii specifice în această secţiune.

Etichete RFID

Nu s-au raportat informaţii specifice în această secţiune.

Date personale corporale

Articolul 5 paragraful 3 al Legii nr. 76/2008,[104]cu privire la decizia juridică legată de prelevarea prin forţă a datelor biologice de la un suspect care refuză să facă acest lucru în mod voluntar, a fost atacată la Curtea Constituţională. Curtea Constituţională a respins moţiunea considerând că "judecătorul are dreptul să dispună cu privire la necesitatea prelevării de probe biologice de la o anumită categorie de persoane, şi anume aceea a suspecţilor.[...] scopul se circumscrie pe deplin exigenţelor impuse de art.8 paragraful 2 din Convenţiapentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art.53 din Constituţie, amestecul autorităţii în viaţa intimă şi privată fiind justificat".[105]

Viaţa Privată la Locul de Muncă

Nu s-au raportat informaţii specifice în această secţiune.

Viaţa privată legată de sănătate & Genetică

Înregistrări medicale

Nu s-au raportat informaţii specifice în această secţiune.

Identificare genetică

Nu s-au raportat informaţii specifice în această secţiune.

Confidenţialitate Financiară

Nu s-au raportat informaţii specifice în această secţiune.

Guvernarea electronică & Viaţa Privată

Portalul de guvernare electronică (e-guvernare) a fost lansat în septembrie 2003.[106]Utilizatorii se pot înregistra pentru servicii interactive şi tranzacţionale. Sunt incluse link-uri la departamentele guvernamentale locale şi centrale. Există nouă servicii complet interactive şi 687 formulare administrative ce pot fi descărcate, completate, semnate şi depuse electronic la autoritatea corespunzătoare. În plus, un sistem de formular unic adună cele nouă servicii electronice pentru afaceri. Numărul de servicii şi formulare disponibil este în continuă extindere. Serviciile electronice sunt menite pentru marii contibutori şi asigură acces unic la serviciile de guvernare electronică.[107]

Pentru ca partea de interacţiune directă a portalului (front-office) să fie un punct unic de acces la serviciile de guvernare electronică, a fost dezvoltat în paralel Sistemul Electronic Naţional (SEN) pentru a servi drept infrastructură pentru portal. Rutele SEN necesită un sistem de back-end care foloseşte servicii Web bazate pe XML. Toate instituţiile româneşti au obligaţia legală de a da acces la serviciile lor online prin portal şi SEN. SEN funcţionează ca un hub de schimb de date care asigură interoperabilitate cu sistemele de back-end ale guvernului. Un cetăţean sau o companie are acces la portal, se înscrie şi completează sau depune un formular direct prin SEN la agenţia guvernamentală corespunzătoare. Mai mult, SEN asigură un serviciu central de autentificare care permite utilizatorilor să acceseze toate serviciile folosind un certificat digital.[108]

e-Guvernare Deschisă

Legea privind accesul liber la informaţiile de interes public a fost aprobată în octombrie 2001.[109] Legea permite oricărei persoane să ceară informaţii despre autorităţile publice şi companiile de stat. Autorităţile trebuie să răspundă în 30 de zile. Există excepţii pentru siguranţa naţională, securitatea şi ordinea publică, deliberări ale autorităţilor şi datele cu caracter personal. Cei cărora li s-a respins cererea pot face apel la agenţia în cauză sau în justiţie. Legea a fost amendată de două ori în 2006. Amendamentele aduce sub incidenţa acestei legi "orice autoritate ori instituţie publică ce utilizează sau administreză resurse financiare publice, orice regie autonomă, companie naţională, precum şi orice societate comercială aflată sub autoritatea unei autorităţi publice centrale ori locale şi la care statul român sau, după caz, o unitate administrativ -teritorială este acţionar unic ori majoritar" şi fac de asemenea accesibile public contractele de achiziţie.[110]

Legea din 1999 privind accesul la propriul dosar şi desconspirarea securităţii ca poliţie politică[111]a permis cetăţenilor români accesul la dosarele lor de la securitate. A permis de asemenea accesul public la dosarele celor care aspiră la o funcţie publică. Legea a creat Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS)[112]care să administreze arhivele securităţii. Legea a fost amendată în 2005 şi 2006[113]şi a fost declarată necostituţională de către Curtea Constituţională a României în 2008.[114]CNSAS îşi continuă totuşi activităţile în baza Ordonaţei de Urgenţă a Guvernului nr. 24/2008,[115]care a fost aprobată la numai două luni după decizia Curţii Constituţionale a României.[116]

Legea privind protecţia informaţiilor clasificate a fost legiferată în aprilie 2002 la cererea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.[117]Creatorii legii au folosit o opinie extinsă a clasificării care va limita accesul la arhivele ce se află sub incidenţa legii pentru acces la informaţii. Legea a fost puternic criticată de către opoziţie şi societatea civilă.[118]

În 2008, Curtea de Apel Bucureşti a anulat parţial un ordin al Primului Ministru[119]care clasa minutele întâlnirilor guvernului ca secrete de stat.[120]Curtea a hotărât că această decizie încalcă Legea nr. 182/2002 (protecţia informaţiilor clasificate) şi Legea nr. 544/2001 (liberul acces la informaţiile publice), şi că nu pot fi păstrate decât acele pasaje care implică chestiuni de securitate naţională.[121]

Prin munca lor specifică, ONG-urile – în special Institutul pentru Politici Publice (IPP)[122] şi Activewatch[123] – notează că accesul real la informaţii publice este o problemă majoră în România: "Legislaţia în vigoare nu este pusă în practică în mod consecvent, eficient şi unitar. Atitudinea reflexă a funcţionarilor este de a trata ca secrete informaţiile care se referă la administrarea banilor şi bunurilor publice. Metodele de restricţionare includ amânarea sau ignorarea solicitărilor sau costurile exagerate. Pe de altă parte, cetăţenii, jurnaliştii şi organizaţiile neguvernamentale nu-şi cunosc drepturile sau cei care le cunosc nu le exercită datorită descurajării permanente din partea funcţionarilor publici."

Rapoartele IPP din 2009 au arătat de asemenea că "doar 40 la sută din cetăţenii României au auzit de existenţa legii privind liberul acces la informaţiile publice " şi doar 20 la sută au utilizat prevederile acestei legi.

IPP arată că primăriile "nu au informaţiile organizate astfel încât să le facă publice în mod prompt". Mai mult, informaţiile care ar trebui publicate online nu pot fi găsite pe paginile Internet şi "este încă extrem de dificil şi cotisitor să obţii date publice privind serviciile locale". Unele primării pur şi simplu ignoră solicitările şi chiar cazurile şi hotărârile judecătoreşti: "nici legea, nici respectul faţă de cetăţeni nu par să conteze pentru anumite primării cum este cazul primăriei sectorului cinci din Bucureşti".

O tendinţă generală este diminuarea cazurilor juridice apărute ca răspuns la refuzul de a asigura acces la informaţii dar, în acelaşi timp, a crescut numărul cazurilor de nerespectare a termenelor şi de răspunsuri incomplete.

Alte Evoluţii Recente

(Cu Impact Asupra Vieţii Private)

O serie de scandaluri s-au regăsit în primele pagini ale ziarelor în 2009 şi 2010 care au avut ca "suport informaţional" înregistrările sau transcrierile conversaţiilor private (conversaţii faţă-n faţă sau telefonice).

Pe 10 noiembrie 2009, cotidianul Curentul a publicat o transcriere (şi a afişat-o pe pagina sa Web) a unei conversaţii între doi reputaţi jurnalişti, Sorin Rosca-Stanescu şi Bogdan Chireac, pe de o parte, şi şeful Agenţiei Naţionale de Integritate, Cătalin Macovei, de cealaltă parte. În cadrul conversaţiei, cei doi jurnalişti au făcut presiune asupra Domnului Macovei pentru a le da acces la informaţii privind politicieni aflaţi la nivel înalt (ca de exemplu numere de conturi bancare).[124]

Pe 10 decembrie 2009, Senatorul Cătalin Voicu (social-democrat) a fost invitat spre audiere la Direcţia Naţională Anti-Corupţie (sau DNA). A fost ulterior arestat şi investigat pentru corupţie şi trafic de influenţă. Principalele acuzaţii s-au bazat pe convorbiri telefonice dintre acesta şi diverse alte persoane. Transcrierile conversaţiilor incriminatoare au fost divulgate în presă şi au fost larg mediatizate.[125]

Pe data de 3 martie 2010, Antonie Solomon, primarul Craiovei (oraş în sud-estul României cu 200.000 de locuitori) a fost arestat pentru presupunerea de mită pe baza unor conversaţii între acesta şi proprietarul clubului de fotbal, care au fost interceptate în timp ce acesta din urmă era sub supraveghere pentru corupţie.[126]

Pe 21 iunie în acelaşi an, proprietarul TV şi jurnalistul Diaconescu a fost invitat la DNA pentru audiere. A fost ulterior reţinut şi arestat pentru 29 de zile sub acuzaţiile de şantaj şi ameninţări împotriva unui primar local. Acuzaţiile împoriva lui s-au bazat de asemenea pe conversaţii urmărite între unul dintre angajaţii săi şi primar.[127] Diaconescu a făcut apel şi este în prezent cercetat în libertate. Angajatul său este încă în arest preventiv.

III. MUNCA ORGANIZAŢIILOR NEGUVERNAMENTALE PENTRU SUSŢINEREA VIEŢII PRIVATE

A existat un număr limitat de campanii din partea sectorului privat şi al societăţii civile în domeniul protecţiei datelor. Majoritatea asociaţiilor pentru drepturile omului s-a ocupat de cazurile de încălcare a vieţii private dar nici una nu a insistat într-o campanie specială în acest domeniu.[128]

Începutul anului 2009 a fost mai activ. Noua lege de păstrare a datelor de trafic şi lansarea paşaportului biometric a inflamat o parte a opiniei publice care s-a exprimat foarte activ şi agresiv împotriva noilor prevederi, în special împotriva paşapoartelor biometrice. În principal, opoziţia se datorează unor credinţe religioase; participanții s-au constituit în organizaţii civile care se ocupau de aceste aspecte ale vieţii private.[129]

IV. OBLIGAŢII INTERNAŢIONALE & COOPERARE INTERNAŢIONALĂ

România a semnat şi ratificat Convenţia Internaţională a Naţiunilor Unite din 1966 privind drepturile civile şi politice (ICCPR) şi a accedat la primul său Protocol Opţional care stabileşte un mecanism de plângere individual.[130]

România este membră a Consiliului Europei şi a semnat şi ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.[131] În 2001, Legea nr. 682/2001 a fost promulgată pentru ratificarea Convenţiei Consiliului Europei (CoE) pentru protecţia persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal (Convenţia nr. 108).[132]Protocolul Adiţional al Convenţiei pentru protecţia persoanelor referitor la prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, cu privire la autorităţile de control şi fluxul transfrontarier al datelor, a fost adoptat la Strasbourg pe 18 Noiembrie 2001 şi România l-a ratificat prin Legea nr. 55/2005.[133]România a semnat şi Convenţia Consiliului Europei privind criminalitatea informatică pe 23 noiembrie 2001, şi a ratificat-o prin adoptarea Legii nr. 64/2004.[134]

România este membră a Uniunii Europene din 2007.




--------------------------------------------------------------------------------

*Actualizările Raportului Român publicat în ediţia din 2010 a EPHR au fost asigutate de către: Ioana Avadani, Centrul pentru Jurnalism Independent, Romania; Bogdan Manolea, Asociatia pentru Tehnologie si Internet - APTI, Romania.

[1]Disponibil în engleză la .

[2]Curtea Constituţională a României, Decizia Nr. 1258 din 8 Octombrie 2009privind obiecţia de neconstituţionalitate a provederilor Legii Nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, care modifică şi Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice,Monitorul Oficial Nr. 798, 23 Noiembrie 2009,disponibilă în Română la ., O traducere neoficială în engleză a Deciziei e disponibilă la . Conţinutul Deciziei 1258 e discutată infra în text.

[3]Legea Nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, şi modificarea Legii Nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, publicată în Monitorul Oficial Nr. 780, 21 noiembrie 2008, disponibilă în română la .

[4]Monitorul Oficial Nr. 294, 5 mai 2010, Decizia disponibilă în română la.

[5]Legea Nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Intergritate - Monitorul Oficial Nr. 359, 25 mai 2007, text disponibil în română la .

[6]Monitorul Oficial Nr. 800, 14 Decembrie 2001, disponibil la .

[7]Monitorul Oficial Nr. 790, 12 Decembrie 2001, disponibil la .

[8]Vezi .

[9]Legea Nr. 506/2004, Monitorul Oficial Nr. 1101, 25 noiembrie 2004, text în română disponibil la . Un rezumat în engleză este disponibil la .

[10]Directiva 2002/58/EC, Jurnalul Oficial al Comunităţii EuropeneL. 201, 31 iulie 2002.

[11]Vezi .

[12]Monitorul Oficial Nr. 511, 24 iulie 2009, text în română disponibil la .

[13]Vezi Bogdan Manolea, Viaţa privată în noul proiect de Cod Civil, 18 Martie 2009, la .

[14]Vezi Activewatch, Libertatea Presei în România, Reportul anual 2009, 3 mai 2010 disponibil la ; Raportul anual Hotnews.ro, "UPDATE: CJI, AMP, COM, CRP, AJR şi MediaSind protestează faţă de prevederile noului Cod Civil referitoare la presa: Guvernul dovedeşte "opacitate" şi comite "abuzuri", 16 Martie 2009, disponibil la .

[15]Proiecte de legi de la Ministerul de Justiţie disponibile pe pagina Web Hotnews.ro la .

[16]Vezi .

[17]Mariana Stoican, "Măsuri de protecţie a demnităţii umane şi a drepturilor la imaginea personală," Radio Romania International, 2002, disponibil în engleză la .

[18]Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal, Monitorul Oficial nr. 510, 24 iulie 2009. Textul complet în română disponibil la at .

[19]Termenul folosit în text este "fara drept". Această expresie înseamnă că pot exista cazuri de incalcare a dreptului la viaţă privată, daca este efectuat în conformitate cu legea – de examplu în cazul unei investigaţii penale cu aprobarea unui judecător.

[20]Proiecte de legi de la Ministerul de Justiţie disponibile pe pagina Web Hotnews.ro, supra.

[21]Monitorul Oficial nr. 391, 9 mai 2005, disponibil în română la ..

[22]Vezi .

[23]Monitorul Oficial nr. 883, 3 octombrie 2005, disponibil la .

[24]Publicate în Monitorul Oficial nr. 1004 din 11 noiembrie 2005, disponibil la .

[25]Vezi .

[26]Vezi .

[27]Bogdan Manolea, Raportul Naţional pentru România – EDRi , Decembrie 2009, disponibil doar in engleza la .

[28]ANSPDCP, Raportul anual 2009 disponibil în română la .

[29]Decizia nr. 95/2008, Monitorul Oficial Nr. 876, 24 decembrie 2008.

[30]Decizia nr. 89/2006, textul complet în română şi rezumatul în engleză disponibile la .

[31]Decizia nr. 90/2006, textul complet în română şi rezumatul în engleză disponibile la .

[32]Decizia nr. 91/2006, textul complet în română şi rezumatul în engleză disponibile la .

[33]Abolirea s-a făcut prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului Nr. 36/2007 – Monitorul Oficial Nr. 335, 17 mai 2007. Vezi .

[34]Vezi Decizia nr. 28/2007, disponibilă la .

[35]Vezi .

[36]Decizia nr. 101/2008, Monitorul Oficial Part I, nr. 4, 19 ianuarie 2009.

[37]Vezi Raportul anual 2009, supra.

[38]Vezi "Autoritatea română amendează Vodafone pentru Spam," Trading Markets, 2 martie 2009, disponibil la şi .

[39]Vezi .

[40]Vezi .

[41]Art. 155(5) din Titlul VI al Codului Fiscal care transpune Art. 226 al Directivei 112/2006/EC.

[42]Vezi Bogdan Manolea, "CNP-ul nu trebuie cerut de magazinele online," 4 septembrie 2009, la , Vezi si ANSPDCP, Raportul anual 2008 la şi Raportul anual 2009, supra.

[43]Vezi ANSPDCP, Raportul anual 2009, supra la 27-28.

[44]Vezi .

[45]Decizia nr. 101/2008, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2009, disponibil în română la http://www.dataprotection.ro/?page=publicated&lang=ro

[46]ANSPDCP, comunicat de presă din 7 iulie 2010, disponibil în română la ,.

[47]Vezi ANSPDCP, Buletin Informativ trim. II, pct. 2, la

[48]Vezi supra

[49]Vezi .

[50]Vezi "România: Daune morale pentru publicarea datelor personale pe Internet," EDRi-gram Nr. 8.4, 24 februarie 2010, la

[51]"Daniela Nane ar putea primi 150.000 de euro de la Spy şi Gardianul", MediaFax.ro, la .

[52]Diana Popescu, "Şireea Marin şi Ştefan Bănică i-au bătut pe paparazzii care i-au filmat pe plajă" Gşiul.ro, 3 martie 2009, la şi Activewatch, Libertatea Presei în România 2009, supra at 26.

[53]Nicolae Volonciu, Tratat de Procedură Penală, 509-514 (Ed. Padeia 1999).

[54]Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, Monitorul Oficial Nr. 486, 15 iulie, 2010.

[55] Pentru detalii vezi Adrian Petre, Catalin Grigoras – Inregistrarile audio și audio-video, pag. 11-14 (Ch Beck, 2010)

[56]Dan Bucura, Gabriela Stefan, "Există jurnalişti recrutaţi şi remuneraţi de servicii de informaţii străine,"Adevarul, 27 ianuarie 2005.

[57], "SRI nu face publice numele ziariştilor urmăriţi" Hotnews.ro, 1 februarie 2005, disponibil în română la .

[58]Ion M. Ionita, "Virgil Ardelean a pretins că intenţia de ascultare a telefoanelor presei a pornit de la o provocare," Adevarul, 27 ianuarie 2005.

[59]Adina Anghelescu, Razvan Savaliuc, "PNA a ascultat ilegal telefoanele jurnaliştilor," Ziua, 3 Februarie 2005.

[60]"Costuri extrem de mari pentru supravegherea electronică," EDRI-gram, Nr. 4.4, 1 martie 2006, disponibil la . Mai multe informaţii în română disponibile la .

[61]Vezi .

[62]Vezi .

[63]Vezi ; Vezi și .

[64] Vezi

[65]Monitorul Oficial Nr. 1089, 23 noiembrie 2004.

[66]Monitorul Oficial Nr. 1161, 8 decembrie 2004, textul complet în română şi rezumatul în engleză disponibile la .

[67]Ordonanţa de Urgenţă Nr. 141/2001 privind sancţionarea unor acte de terorism, Monitorul Oficial Nr. 691, 31 octombrie 2001, textul complet în română şi rezumatul în engleză disponibile la .

[68]Monitorul Oficial Nr. 279, 21 aprilie 2003, disponibil la .

[69]"O nouă legislaţie privind criminalitatea informatică în România," EDRI-gram Nr. 9, 21 mai 2003, disponibil la .

[70]Monitorul Oficial Nr. 780, 21 noiembrie 2008. Rezumatul în engleză al legii, ca şi un link la textul complet în română, sunt disponibile la ; Vezi şi "Operatorii de telefonie obligaţi să reţină datele apelurilor timp de 6 luni," AGERPRES, 20 ianuarie 2009, disponibil la ; "România Adoptă Legea de Reţinere a Datelor," EDRI-gram, Nr. 6.22, 19 noiembrie 2008, disponibil la .

[71]AGERPRES, supra.

[72]Id.

[73]Id.

[74]Apel la Avocatul Poporului făcut de Asociaţia Pro Democraţia (APD), Active Watch – Agenţia de Monitorizare a Presei (AMP), Asociaţia pentru Protecţia Drepturilor Omului din România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), Centrul pentru Resurse Juridice (CRJ), Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), şi Centrul de Asistenţă pentru Organizaţiile Neguvernamentale (CENTRAS), 5 februarie 2009, disponibil la .

[75]Id.

[76]Vezi ; Bogdan Manolea,"Legea pastrarii datelor de trafic considerata neconstitutionala - evenimentele majore ale anului 2009" 11 ianuarie 2010, la .

[77]Legea nr. 76/2008, privind Sistemul Naţional de date Genetice Judiciare (SNDGJ) – intrată în vigoare pe 14 octombrie 2008, Monitorul Oficial 289, 14 aprilie 2008, disponibil în română la ; Vezi şi Bogdan Manolea, "România: Este viaţa privată cu adevărat un subiect în dezbaterea publică?," EDRI-gram Nr. 7.2, 28 ianuarie 2009, disponibil la . Vezi şi analiza EDRi– curând disponibil la .

[78]Vezi Manolea, "România: Este viaţa privată cu adevărat un subiect în dezbaterea publică?" supra.

[79]Monitorul Oficial Nr. 343, 20 aprilie 2004, disponibil în română la..

[80]Monitorul Oficial Nr. 279, 21 aprilie 2003, supra.

[81]Legea nr. 46/2003, Chapter IV, Monitorul Oficial Nr. 51, 29 ianuarie 2003, textul complet în română şi rezumatul în engleză disponibil la ..

[82]Legea nr. 678/2001, Articol 26, Paragraf 2, Monitorul Oficial Nr. 783, 11 decembrie 2001, textul complet în română şi rezumatul în engleză disponibil la .

[83]Monitorul Oficial Nr. 483, 5 iulie 2002, disponibil la .

[84]Art. 6(1) stipulează că "Efectuarea de comunicări comerciale prin poşta electronică este interzisă, cu excepţia cazului în care destinatarul şi-a exprimat în prealabil consimţământul expres pentru a primi asemenea comunicări.”

[85]Legea nr. 506/2004, supra.

[86]Vezi supra în text.

[87]Vezi Bogdan Manolea, "Sanctionarea spamului: o utopie?!," 16 septembrie 2009, la .

[88]Vezi (în română).

[89]Monitorul Oficial Nr. 1021, 5 noiembrie 2004, textul complet în română şi rezumatul în engleză disponibil la .

[90]Vezi Pachiu şi Asociaţii, "Tehnologia Informaţiei: Legea privind marca temporală" actualizare legală, noiembrie 2004, pag. 6, disponibil la .

[91]Vezi .

[92]Vezi comentarii în română la .

[93]Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, Monitorul Oficial Nr. 525, 22 august.2003.

[94]ANSPDCP, Raportul Anual 2009, supra art. 27 şi 41.

[95]Legea nr. 279/2006 privind personalizarea centralizată a paşapoartelor cu date biometrice Monitorul Oficial Nr. 596, 11 iulie,2006.

[96]Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului Nr. 94/2008 pentru stabilirea unor măsuri privind punerea în circulaţie a paşapoartelor electronice, precum şi producerea altor documente de călătorie, Monitorul Oficial Nr. 485, 30 iunie 2008, modificată ulterior – nesemnificativ –de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului Nr. 87/2009, Monitorul Oficial Nr. 452 1 iulie 2009.

[97]Id.

[98]ANSPDCP, Raportul din 14 aprilie 2009 divulgat pe Internet, disponibil în română la;.

[99]"Romania: Proteste împotriva paşapoartelor electronice," EDRI-gram Nr. 7.3, 11 februarie 2009, disponibil la .

[100]Id.

[101]Id.

[102]Legea nr. 249/2009 privind aprobareaOrdonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2008 pentru stabilirea unor măsuri privind punerea în circulaţie a paşapoartelor electronice, precum şi producerea altor documente de călătorie Monitorul Oficial Nr. 462,3 iulie 2009.

[103]Informaţii oficiale în română la .

[104]Legea nr. 76/2008, privind Sistemul Naţional de Date Genetice Juridice, supra.

[105]Decizia 485, 2 aprilie 2009 pentru respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 Paragraf 3 din Legea 76/2008, Monitorul Oficial Nr. 289, 4 mai 2009, disponibil în română la

[106]Vezi .

[107]Fişe ePractice, eGovernment – România – infrastructura naţională (iunie 2010), disponibil la .

[108]Id.

[109]Legea nr. 544/2001.

[110]Legea nr. 371/2006, Monitorul Oficial Nr. 837, 11 octombrie 2006; Legea nr. 380/2006, Monitorul Oficial Nr. 846, 13 octombrie 2008. Legea nr. 371/2006, textul complet în română şi rezumatul în engleză disponibil la . Vezi şi Legea nr. 80/2006, textul complet în română şi rezumatul în engleză disponibil la ..

[111]Legea nr. 187/1999, Monitorul Oficial Nr. 603, 9 decembrie 1999, textul complet în română şi rezumatul în engleză disponibil la .

[112]Vezi .

[113]Ordonanţa de Urgenţă a GuvernuluiNr. 149/2005, Monitorul Oficial Nr. 1008, 14 noiembrie 2005; Ordonanţa de Urgenţă a GuvernuluiNr. 16/2006, Monitorul Oficial Nr. 182, 27 februarie 2006.

[114]Decizia nr. 51/2008.

[115]Monitorul Oficial Nr. 182, 10 martie 2008.

[116]Vezi .

[117]Legea nr. 182/2002, Monitorul Oficial Nr. 248, 12 aprilie 2002, textul complet în română şi rezumatul în engleză disponibil la .

[118]Vezi Asociaţia pentru Protecţia Drepturilor Omului din România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH). Limitele în informare în România, supra.

[119]Decizia nr. 261/2007.

[120]APADOR-CH, Comunicat de presă privind desecretizarea minutelor şedinţelor de guvern, 18 Noiembrie 2008, supra.

[121]Id.

[122]Vezi rapoartele IPP – "O administraţie publică performantă înseamnă calitatea serviciilor pentru cetăţeni", IPP, Iuly 2009;

"Informaţia de interes public, un drept fundamental, nu o favoare" IPP, Octomber 2009; "Transparenţa procesului de achiziţii publice în administraţia locală din România: provocări, obstaclole, lecţii învăţate”, IPP, aprilie 2009., disponibil la .

[123]Vezi Activewatch, Libertatea Presei în România 2009, supra.

[124]Dana Iliescu, "Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac - şantaj la şeful ANI", Curentul, 10 noiembrie 2009, disponibil la .

[125]Attila Biro, "Reteaua, metodele si clientii lui Catalin Voicu. Ce discuta oamenii de afaceri cu politicienii si judecatorii cşi vor sa ingroape dosare", Hotnews, 18 martie 2010 disponibil la ,

[126]Valentine Tudor, "Solomon, încătuşat", Gazeta de Sud, 3 martie 2010, disponibil la .

[127]R.M., "Cum motiveaza judecatorii decizia arestarii lui Dan Diaconescu: Lasarea realizatorului TV in libertate reprezinta un pericol public. Primarul a fost haituit sistematic de inculpate", Hotnews, 24 iunie 2010, disponibil la .

[128] Bogdan Manolea, Raportul Naţional pentru România, supra.

[129]"Romania: Proteste împotriva paşapoartelor electronice," supra.

[130]Romînia a semnat ICCPR pe 27 iunie 1978 şi a ratificat pe 9 decembrie 1974; România a accedat la Primul Protocol Opţional al ICCPR pe 20 iulie 1993. Textele Acrdului şi Primului său Protocol Opţional sunt disponibile la .

[131]Vezi .

[132]Monitorul Oficial Nr. 830, 21 decembrie 2001, textul complet în română şi rezumatul în engleză diponibile la .

[133]Monitorul Oficial Nr. 244, 23 martie 2005, textul complet în română şi rezumatul în engleză diponibile la ; vezi şi e-mail de la Virgil Cristian Cristea, supra.

[134]Monitorul Oficial Nr. 343, 20 aprilie 2004, disponibil în română la , rezumatul în engleză diponibil la .

Tribunalul Bucuresti sedinta nepublica note

Saptamana aceasta a fost una buclucasa, dar bine ca s-a terminat cu bine.Joi am fost in instanta, un recurs pe un dosar de fond privind acordarea de daune morale pentru prejudiciul creat prin discriminare vizavi la persoanele seropozitive.Asa cum era de asteptat m-am pregatit temeinic pentru acest termen, actiunea privea pe reclamantul X in contradisctoriu cu Spitalul Floreasca, o asistenta din cadrul spitalului, CMR si OAMR.Considerand ca la dosar se afla inscrisuri acte medicale care prin continutul lor dezvaluie identitatea si starea de sanatate a reclamantului persoana seropozitiva, am solicitat magistratilor Tribunalului Bucuresti ca sedintele de judecata sa se desfasoare cu usile inchise (sedinta nepublica).Am fost surprins cand presedintele completului de judecata mi-a solicitat sa argumentez de ce doresc o asemenea exceptie insa in public de fata cu terte persoane nu am putut motiva ca datorita statutului de persoana seropoztiva doresc acest lucru.Insa am apreciat ca se impune luarea unei asemenea masuri justificata de faptul ca dosarul de instantacontine date si informatii medicale, ca dezvaluirea lor ar produce si o mai mare vulnerabilitate reclamantului, si l-ar putea supune oprobiului public.Am aratat ca sedintele nepublice sunt prevazute in codul de procedura civila, in constitutie si ca in intelesul meu acesta de fapt reprezinta un drept pentru partea din proces care il invoca si o posibilitate recunoscuta instantei de judecata, solicitandu-le sa faca distinctia intre drept si posibilitate.Tribunalul Bucuresti a gasit oportun sa declare sedintele de judecata nepublice ceea ce m-a bucurat, insa nu mi s-a parut normal sa se dezbata in contradictoriu pe o perioada destul de lunga as aprecia-o.Din punctul meu de vedere daca la dosar exista indicii ca acel dosar trebuie judecat in sedinta nepublica ar trebui judecat astfel fara prea multe probleme.Pentru a-mi asigura sorti de izbanda am depus si jurisprudenta nationala si europeana.