CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA a II-a
HOTĂRÂREA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
în cauza Anghelescu împotriva României
(Cererea nr. 29.411/95)
Strasbourg, 9 aprilie 2002
PUBLICATĂ ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 682 din 16 septembrie 2002
În cauza Anghelescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţiunea a II-a), camera formată din:
domnii
J.-P. Costa, preşedinte;
A.B. Baka;
Gaukur Jorundsson;
L. Loucaides;
M. Ugrekhelidze;
doamna A. Mularoni, judecători;
domnul C. Doldur, judecător ad-hoc,
şi doamna S. Dolle, grefier de secţie,
după deliberarea ce a avut loc la data de 19 martie 2002,
pronunţă hotărârea următoare:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (29.411/95) îndreptată împotriva României, introdusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în temeiul fostului articol 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (convenţie), de către un cetăţean român, domnul Ştefan Anghelescu (reclamantul), la data de 16 octombrie 1995.
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de către agentul guvernamental, doamna R. Rizoiu.
3. Reclamantul pretinde în special că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a recunoaşte instanţelor judecătoreşti competenţa de a se pronunţa asupra unei acţiuni în revendicare, precum şi refuzul acestei instanţe de a introduce în cauză pe reclamant în procedura iniţiată de procurorul general sunt contrare dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din convenţie. Reclamantul susţine, de asemenea, că hotărârea Curţii Supreme de Justiţie a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale, astfel cum este garantat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie.
4. Comisia a declarat admisibilă această cerere la data de 24 februarie 1997, apoi, din cauza imposibilităţii de a finaliza examinarea cauzei până la data de 1 noiembrie 1999, a procedat la deferirea sa Curţii, conform art. 5 paragraful 3 teza a doua din Protocolul nr. 11.
5. Cererea a fost repartizată secţiunii I a Curţii (art. 52 alin. 1 din regulament). Camera învestită cu examinarea cauzei a fost alcătuită conform art. 26 alin. 1 din regulament. Dată fiind incompatibilitatea domnului C. Bârsan, judecător ales din partea României, Guvernul l-a desemnat pe domnul C. Doldur pentru a face parte din completul cauzei, în calitate de judecător ad-hoc (art. 27 paragraful 2 din convenţie şi art. 29 alin. 1 din regulament).
6. Reclamantul şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din regulament).
7. La data de 1 noiembrie 2001 Curtea a modificat structura secţiunilor (art. 25 alin. 1 din regulament). Prezenta cerere a fost repartizată secţiunii a II-a, astfel reorganizată (art. 52 alin. 1 din regulament).
I. ÎN FAPT
8. Reclamantul, cetăţean român născut în anul 1928, domiciliază în Wiesbaden (Germania).
9. În anul 1950, invocând Decretul de naţionalizare nr. 92 din 20 aprilie 1950 (denumit în continuare Decretul nr. 92/1950), statul a intrat în proprietatea unui bun imobil aparţinând părinţilor reclamantului. Acest imobil era compus din patru construcţii şi terenul aferent.
A. Prima acţiune în revendicare
10. La data de 22 aprilie 1994 mama reclamantului, E.A., a sesizat instanţa de fond cu o acţiune în revendicare a bunului menţionat mai sus. În motivarea cererii a arătat că dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 nu au fost respectate, motiv pentru care statul nu a dobândit un titlu valabil asupra imobilului. Reclamanta a invocat nerespectarea art. 2 din Decretul nr. 92/1950, care prevedea că locuinţele aparţinând pensionarilor şi funcţionarilor nu pot fi naţionalizate. În concret, soţul său fusese funcţionar şi, în orice caz, el ieşise deja la pensie la momentul naţionalizării, în timp ce ea fusese casnică.
11. Prin Sentinţa din 7 iulie 1994 instanţa de fond a admis acţiunea doamnei E.A., recunoscând dreptul său de proprietate, şi a dispus ca statul să lase în deplină posesie imobilul revendicat.
12. Apelul introdus de Consiliul General al Municipiului Bucureşti, administratorul imobilului, a fost respins, ca tardiv introdus, la 14 septembrie 1994, prin decizia Tribunalului Municipiului Bucureşti.
13. Sentinţa din 7 iulie 1994 a devenit definitivă şi irevocabilă, nemaiputând fi desfiinţată printr-o cale de atac ordinară.
14. Ca urmare a cererii doamnei E.A. de punere în executare a hotărârii, primarul municipiului Bucureşti a ordonat la data de 11 noiembrie 1994 restituirea bunului şi radierea dreptului de proprietate al statului din registrul de publicitate imobiliară.
15. Doamna E.A. a început să plătească taxele şi impozitele aferente acestei proprietăţi.
16. La data de 2 decembrie 1994 doamna E.A. a donat bunul către fiul său, reclamant în plângerea de la Strasbourg, prin înscris autentic transcris de îndată în registrul de publicitate imobiliară şi în evidenţele administraţiei financiare.
17. La o dată neprecizată procurorul general al României a introdus recurs în anulare în faţa Curţii Supreme de Justiţie (denumită în continuare C.S.J.), cu motivarea că, examinând legalitatea aplicării Decretului nr. 92/1950, judecătorii au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.
Doar doamna E.A. a fost citată în faţa acestei instanţe.
18. La data de 31 mai 1995, înaintea deschiderii dezbaterilor asupra fondului, reprezentantul parchetului a cerut C.S.J. introducerea în cauză a adevăratului proprietar, reclamantul. Reprezentantul parchetului a indicat că la momentul introducerii recursului în anulare nu avea cunoştinţă despre donaţia făcută de către E.A. fiului său.
19. Avocatul doamnei E.A. a cerut la rândul său amânarea dezbaterilor şi introducerea în cauză a reclamantului, arătând că doamna E.A. nu mai este proprietara imobilului, că litigiul poartă asupra unui drept real şi că doar titularul unui astfel de drept are calitate de a sta în justiţie.
20. Admiţând că doamna E.A. nu mai este proprietarul bunului în discuţie, C.S.J. a respins cererea de amânare ca inutilă, arătând că dezbaterile asupra fondului vor dovedi cine este adevăratul proprietar al bunului.
21. În aceeaşi zi C.S.J. a admis recursul în anulare, a casat hotărârile judecătoreşti anterioare şi, pe fond, a respins acţiunea în revendicare introdusă de doamna E.A., cu următoarea motivare:
"... Restituirea bunurilor naţionalizate a fost reglementată prin Decretul nr. 524/1955 pentru completarea şi modificarea Decretului nr. 52/1950, potrivit căruia scoaterea sub naţionalizare a oricăror imobile putea fi hotărâtă de Consiliul de Miniştri.
Această reglementare exclude posibilitatea ca instanţele să cenzureze modul de aplicare a actului de naţionalizare şi să dispună restituirea imobilelor naţionalizate.
Pe de altă parte, problema reparaţiilor pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv este rezervată, în prezent, domeniului legislativ.
Astfel, prin Legea privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991*) şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, s-a precizat că reparaţiile susmenţionate se vor reglementa printr-o lege specială.
Ca urmare, în prezent este exclusă din competenţa instanţelor judecătoreşti verificarea aplicării actului de naţionalizare şi posibilitatea scoaterii imobilelor de sub naţionalizare.
În consecinţă, instanţele numai prin depăşirea atribuţiilor au procedat la stabilirea aplicării greşite a Decretului nr. 92/1950 şi au dispus restituirea imobilului, încât recursul în anulare urmează a fi admis, a se casa hotărârile atacate şi a se respinge acţiunea formulată de reclamantă."
------------
*) Legea nr. 58/1991 a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997.
22. La data de 31 mai 1995 administraţia financiară a radiat dreptul reclamantului din registrul de impozite şi a înscris dreptul de proprietate al statului asupra bunului.
23. Doamna E.A. a decedat la 30 iulie 1995.
24. La data de 24 ianuarie 1997 primarul municipiului Bucureşti s-a conformat Deciziei din 31 mai 1995, emiţând o decizie prin care a anulat dispoziţia sa din 11 noiembrie 1994, ordonând doamnei E.A. să lase imobilul în deplină proprietate şi posesie societăţii H, administrator al imobilelor proprietate de stat. Decizia menţiona, de asemenea, că dreptul de proprietate al statului urma să fie înscris în registrul de publicitate imobiliară.
B. A doua acţiune în revendicare
25. În anul 1998 reclamantul a sesizat cu o nouă acţiune în revendicare instanţa de fond. Prin Sentinţa din 26 martie 1998 a fost admisă acţiunea în revendicare a reclamantului, a fost confirmat dreptul său de proprietate asupra imobilului şi s-a ordonat statului să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în cauză. Consiliul General al Municipiului Bucureşti a renunţat la apel, astfel încât Sentinţa din 26 martie 1998 a devenit definitivă prin Decizia Tribunalului Municipiului Bucureşti din 17 martie 1999 prin care se lua act de renunţarea la apel.
26. Primarul municipiului Bucureşti a ordonat la data de 25 mai 1998 restituirea bunului imobil compus din construcţii şi terenul aferent. Cele patru construcţii se compun din: un prim corp de locuinţă (A) cu trei apartamente (desemnate în continuare după cum urmează: nr. 1 la parter, nr. 2 la primul etaj şi nr. 3 la etajul 2), un al doilea corp de locuinţă (B) cu un apartament (desemnat în continuare nr. 4) şi celelalte construcţii reprezentând dependinţe. Conform procesului-verbal întocmit de primărie la data de 30 iunie 1998, reclamantul era considerat proprietar al întregului imobil, cu excepţia apartamentelor nr. 2 şi 3, vândute de către stat unor terţi (a se vedea lit. C de mai jos).
27. La o dată neprecizată Primăria Municipiului Bucureşti a introdus revizuire împotriva Deciziei din 17 martie 1999 a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Această procedură se află în curs de judecată în faţa acestei instanţe, după o primă audiere la data de 12 iunie 2001.
C. Proceduri judiciare îndreptate împotriva locatarilor
I. Procedurile de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare
28. Întrucât apartamentele nr. 2 şi 3 au fost vândute de către Primăria Municipiului Bucureşti familiei B. la 27 septembrie 1996 şi familiei D.I. la 15 noiembrie 1996, reclamantul a cerut în justiţie anularea acestor contracte.
29. Prin Sentinţa din 5 februarie 1999 Judecătoria Cluj-Napoca, în faţa căreia a fost strămutată judecarea cauzei prin decizia C.S.J., a anulat cele două contracte de vânzare-cumpărare. Tribunalul Cluj, la 26 iulie 1999, şi apoi Curtea de Apel Cluj, la 9 februarie 2000, au respins apelul, respectiv recursul locatarilor. Sentinţa din 5 februarie 1995 a devenit astfel irevocabilă.
30. În executarea acestei sentinţe Primăria Municipiului Bucureşti a întocmit la data de 7 martie 2000 un proces-verbal prin care îl indica pe reclamant ca proprietar legitim al apartamentelor.
31. Astfel cum rezultă din dosarul cauzei, împotriva Deciziei din 9 februarie 2000 a fost formulată cerere de revizuire. Această procedură este în curs de judecată în faţa Tribunalului Cluj.
D. Procedurile de evacuare a locatarilor
32. Întrucât apartamentele imobilului erau locuite de foştii chiriaşi ai statului, reclamantul a propus acestora, prin notificare, să încheie cu el noi contracte de închiriere. Dat fiind refuzul acestora, reclamantul i-a chemat în judecată, solicitând evacuarea lor. Procedurile de expulzare pot fi rezumate după cum urmează:
a) Apartamentul nr. 2
33. Cererea reclamantului privind evacuarea locatarilor din apartamentul nr. 2, introdusă în faţa Tribunalului Municipiului Bucureşti, a fost considerată de către instanţă acţiune în revendicare imobiliară şi anulată prin Decizia din 10 octombrie 2000 pentru neplata integrală a taxei de timbru. Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia din 23 ianuarie 2001, a admis apelul reclamantului şi a casat cauza cu trimitere la tribunal pentru judecata în fond. Locatarii au introdus recurs împotriva Deciziei din 23 ianuarie 2001, recurs care se află în curs de judecată la C.S.J., după o primă şedinţă publică ce a avut loc la data de 2 noiembrie 2001.
b) Apartamentul nr. 3
34. Cererea reclamantului de evacuare a locatarilor din apartamentul nr. 3, introdusă în faţa Tribunalului Municipiului Bucureşti, a fost, de asemenea, calificată de instanţă ca o acţiune în revendicare şi anulată pentru neplata integrală a taxei de timbru, prin Decizia din 10 octombrie 2000. Reclamantul a introdus apel, care a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia din 9 februarie 2001. Recursul introdus de reclamant se află în fază de judecată în faţa C.S.J., după o primă audiere ţinută la data de 5 octombrie 2001.
c) Apartamentul nr. 4
35. La o dată care nu a fost precizată reclamantul a cerut evacuarea locatarilor, familia P., din apartamentul nr. 4. Instanţa de fond a respins această acţiune prin Sentinţa din 5 aprilie 1999, pe motiv că locatarii sunt de bună-credinţă, cu toate că ei refuzaseră încheierea unui contract de închiriere cu reclamantul. Apelul introdus de către reclamant a fost admis prin Decizia din 5 iunie 2000 a Tribunalului Municipiului Bucureşti. Locatarii au introdus recurs în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Printr-o decizie irevocabilă din 18 februarie 2001 Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, a casat decizia tribunalului şi, judecând pe fond, a respins acţiunea de evacuare introdusă de reclamant.
d) Apartamentul nr. 1
36. La o dată care nu a fost precizată reclamantul a cerut evacuarea locatarilor care ocupau apartamentul nr. 1, familia D.N. Prin Sentinţa din 5 aprilie 1999 cererea a fost respinsă ca neîntemeiată. Apelul introdus de reclamant a fost admis de Tribunalul Municipiului Bucureşti care, prin Decizia din 2 noiembrie 1999, a anulat Decizia din 5 aprilie 1999 şi a admis acţiunea reclamantului. Această decizie a devenit irevocabilă.
37. Executarea silită a acestei decizii a avut loc la cererea reclamantului la data de 12 iulie 2000, astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc. Reclamantul a indicat totuşi în memoriul adresat Curţii că a permis locatarilor să rămână în apartament pe perioada necesară găsirii unei alte locuinţe.
II. DREPTUL INTERN APLICABIL
A. Constituţia
38. Articolul 21 din Constituţia României din 8 decembrie 1991 dispune:
"(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."
B. Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi
39. Dispoziţiile pertinente ale acestei legi, în redactarea în vigoare la data producerii faptelor, sunt următoarele:
Articolul 330
"Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile pentru următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;"
Articolul 330^1
"Recursul în anulare se poate declara oricând."
C. Legea nr. 17 pentru modificarea articolului 330^1 din Codul de procedură civilă
40. Articolul 330^1 a fost astfel modificat:
"ART. 330^1
Pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 1, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
Pentru motivul prevăzut la art. 330 pct. 2, recursul în anulare se poate declara în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare."
D. Decretul nr. 92/1950 de naţionalizare a anumitor bunuri imobile
41. Dispoziţiile aplicabile din decret au următoarea formulare:
"Articolul I
Pentru asigurarea unei bune gospodăriri a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marii burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile;
Pentru a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare;
Se naţionalizează imobilele prevăzute în listele-anexe (...) la prezentul decret şi care fac parte integrantă din acesta şi la a căror alcătuire s-a ţinut seama de următoarele criterii:
1. Imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, foştilor mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marii burghezii;
2. Imobilele clădite care sunt deţinute de exploatatorii de locuinţe;
Articolul II
Nu intră în prevederile decretului de faţă şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor."
E. Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului
42. Dispoziţiile aplicabile ale acestei legi au următoarea formulare:
"ART. 1
Foştii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege.
De prevederile alin. 1 beneficiază şi moştenitorii foştilor proprietari, potrivit legii."
"ART. 2
Persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art. 12."
"ART. 9
Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente (...)"
"ART. 25
Prin legi speciale se vor reglementa situaţiile juridice ale altor imobile decât cele care fac obiectul prezentei legi, trecute în proprietatea statului înainte de 22 decembrie 1989, indiferent de destinaţia lor iniţială, inclusiv ale celor demolate pentru cauze de utilitate publică."
III. ÎN DREPT
A. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 paragraful 1 din convenţie
43. În opinia reclamantului Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din convenţie, conform cărora:
"Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)"
44. În memoriul adresat Curţii reclamantul arată că refuzul C.S.J. de a recunoaşte competenţa instanţelor judecătoreşti în materia acţiunii în revendicare imobiliare este contrar prevederilor art. 6 paragraful 1 din convenţie.
45. Reclamantul se plânge, de asemenea, de refuzul C.S.J. de a-l introduce în cauză în procedura de judecată a recursului în anulare, fapt ce i-a adus atingere dreptului de apărare şi l-a privat de dreptul de acces la o instanţă.
46. Reclamantul susţine, de asemenea, că nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa C.S.J., având în vedere motivarea refuzului instanţei de a-l introduce în cauză. În special, reclamantul subliniază că argumentul C.S.J., conform căruia introducerea sa în cauză era inutilă, dat fiind că dezbaterile asupra fondului vor arăta cine este adevăratul proprietar al imobilului, echivalează cu o decizie asupra fondului litigiului înainte de începerea dezbaterilor, fapt contrar dreptului la un proces echitabil.
47. În opinia Guvernului C.S.J. nu l-a privat pe reclamant de dreptul de acces la o instanţă, ci a arătat doar că doamna E.A. nu era proprietară a imobilului. Ca urmare a acestei decizii nici reclamantul nu mai este proprietar şi în absenţa dreptului de proprietate el nu poate acţiona în justiţie.
48. Guvernul mai arată că reclamantul nu era în drept să ceară introducerea sa în procedura desfăşurată în faţa C.S.J., întrucât validitatea titlului său de proprietate, şi anume contractul de donaţie, depindea în mod direct de validitatea titlului doamnei E.A., mama sa, care fusese citată în cauză.
49. Sarcina Curţii constă deci în a examina dacă Decizia din 30 mai 1995 a încălcat prevederile art. 6 paragraful 1 din convenţie.
50. Curtea reaminteşte că în cauza Brumărescu împotriva României (nr. 28.342/95, CEDH 1999-VII, p. 261, paragrafele 61 - 62) a decis că a existat o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din convenţie, motivând că anularea unei hotărâri judecătoreşti definitive este contrară principiului securităţii juridice.
51. Curtea a decis, de asemenea, că refuzul C.S.J. de a recunoaşte competenţa instanţelor de a examina litigii de natura celui în cauză, purtând asupra revendicării unor bunuri imobile, încalcă prevederile art. 6 paragraful 1 din convenţie.
52. Curtea consideră că nimic din această cauză nu permite o abordare diferită faţă de soluţia din cauza Brumărescu anterior citată.
53. Aşadar, Curtea constată că, în cauză, prin aplicarea dispoziţiilor art. 330 din Codul de procedură civilă privitoare la recursul în anulare, C.S.J. a încălcat, prin Decizia din 31 mai 1995, principiul securităţii raporturilor juridice şi prin aceasta dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 din convenţie.
54. Cu atât mai mult, excluderea de către C.S.J. din sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti a acţiunii în revendicare este în sine contrară dreptului de acces la o instanţă, garantat de art. 6 paragraful 1 din convenţie.
55. În sfârşit, Curtea arată că C.S.J. a refuzat introducerea reclamantului în cauză pe motiv că dezbaterile vor demonstra inutilitatea acesteia. În opinia Curţii acest refuz, întemeiat de altfel pe un argument ce prejudecă fondul, a privat reclamantul de posibilitatea de a-şi apăra dreptul.
56. Aşadar, Curtea consideră că examinarea dreptului de proprietate al reclamantului, fără ascultarea acestuia şi fără a-i oferi posibilitatea de a se apăra, a adus atingere principiului echităţii procedurii, consacrat de art. 6 paragraful 1 din convenţie.
57. În consecinţă, a existat o încălcare a art. 6 paragraful 1 şi cu privire la această chestiune.
B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie
58. Reclamantul se plânge că Decizia din 30 mai 1995 a C.S.J. i-a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor, recunoscut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie, conform căruia:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
59. Reclamantul susţine că Decizia C.S.J. din 31 mai 1995, prin care s-a anulat Sentinţa definitivă din 7 iulie 1994, reprezintă o privare de proprietate care nu urmăreşte un scop de utilitate publică. El arată că în urma Deciziei din 31 mai 1995 dreptul său de proprietate a fost radiat din registrul de publicitate imobiliară. În plus, în aplicarea Legii nr. 112/1995 statul a vândut unor terţi apartamentele nr. 2 şi 3. Or, reclamantul a obţinut reconfirmarea dreptului său de proprietate asupra întregului imobil, cu excepţia apartamentelor nr. 2 şi 3, doar la data de 17 martie 1999, iar asupra acestor din urmă apartamente, la 9 februarie 2000. La această dată se află în curs de judecată o procedură de revizuire ce urmăreşte anularea dreptului său de proprietate. În ceea ce priveşte apartamentul nr. 4, cu toate că dreptul său de proprietate a fost reconfirmat prin Decizia din 17 martie 1999, reclamantul susţine că nici până astăzi nu a obţinut folosinţa acestui drept, ţinând seama de refuzul instanţelor de a ordona evacuarea locatarilor. Mai mult, Decizia din 17 martie 1999 face obiectul unei proceduri de revizuire. Reclamantul susţine că întreaga situaţie este imputabilă Guvernului pârât. Într-adevăr, atitudinea locatarilor care refuză încheierea unui contract de închiriere sau părăsirea apartamentului se datorează, în opinia reclamantului, hotărârilor judecătoreşti contradictorii pronunţate de-a lungul anilor cu privire la dreptul său de proprietate, astfel încât temeinicia dreptului său este pusă sub semnul întrebării de către terţi.
60. Guvernul susţine că instanţa de fond a pronunţat Sentinţa din 7 iulie 1994 cu încălcarea competenţei sale, iar C.S.J. nu a făcut decât să restabilească legalitatea, constatând că imobilul nu aparţinea doamnei E.A., ci statului.
61. Guvernul susţine că reclamantul nu a fost niciodată proprietar al imobilului în cauză, întrucât doamna E.A. nu îi putea transmite prin donaţie un bun ce nu îi aparţinea.
62. Guvernul adaugă că reclamantul ar fi putut beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 112/1995, conform căreia persoanele care au fost lipsite de dreptul lor de proprietate asupra imobilelor cu destinaţie de locuinţă, cu titlu, pot redobândi acest drept de proprietate dacă mai locuiesc în imobilele confiscate sau pot primi despăgubiri.
63. Curtea aminteşte că dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului în litigiu a fost stabilit la data de 2 decembrie 1994 prin donaţia făcută de doamna E.A., al cărei drept de proprietate fusese recunoscut în mod irevocabil prin Sentinţa din 7 iulie 1994.
64. De altfel, reclamantul a avut exerciţiul acestui drept în calitate de proprietar legitim din 2 decembrie 1994 până în 31 mai 1995. El a achitat taxele şi impozitele imobiliare privitoare la acest bun.
65. Reclamantul avea deci un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie (a se vedea Hotărârea Brumărescu împotriva României, paragraful 70).
66. Curtea arată în continuare că Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 a anulat Sentinţa irevocabilă din 7 iulie 1994 şi a decis că proprietar legitim al bunului este statul. În opinia Curţii această situaţie este, dacă nu identică, cel puţin analogă celei a reclamantului din cauza Brumărescu citată. Curtea consideră deci că Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 l-a privat pe domnul Anghelescu de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie (a se vedea Hotărârea Brumărescu împotriva României, citată, paragrafele 73 şi 74). Or, nici o justificare nu a fost furnizată de către Guvernul pârât pentru situaţia astfel creată. Mai mult, Curtea arată că reclamantul a fost privat de o parte din bunul său până la 17 martie 1999, dată la care cea de-a doua acţiune de revendicare a reclamantului a fost admisă cu privire la o parte din imobil, şi până la 9 februarie 2000 pentru apartamentele nr. 2 şi 3, fără să fi primit despăgubiri pentru aceasta.
67. Curtea nu poate face abstracţie de demersurile ulterioare ale reclamantului de a redobândi folosinţa completă a proprietăţii sale, în special procedurile de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor nr. 2 şi 3. În această privinţă Curtea arată că, în acest moment, unele proceduri judiciare sunt în continuare în curs de desfăşurare în faţa instanţelor interne şi că unele dintre acestea urmăresc revocarea dreptului de proprietate al reclamantului.
68. În aceste condiţii, chiar dacă s-ar putea dovedi că privarea de proprietate a urmărit o cauză de interes public, Curtea consideră că nu a fost respectat justul echilibru şi că reclamantul a suportat şi suportă o povară deosebită şi exorbitantă.
69. În concluzie, Curtea consideră că a existat o încălcare a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie.
C. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
70. Conform prevederilor art. 41 din convenţie:
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
a) Prejudiciul material
71. Reclamantul solicită suma de 98.705 euro pentru chiria pe care nu a putut să o perceapă de la Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 şi până la 31 octombrie 2001.
72. În opinia Guvernului, chiar dacă dreptul de proprietate al reclamantului nu ar fi fost anulat, acesta ar fi fost în orice caz obligat, în baza Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative, să prelungească contractele de închiriere încheiate de stat înaintea recunoaşterii dreptului de proprietate al doamnei E.A. asupra imobilului în cauză. Bazându-se pe un raport de expertiză depus la dosarul cauzei, Guvernul evaluează valoarea chiriilor pe care reclamantul le-ar fi putut percepe între 31 mai 1995 şi 31 octombrie 2001 la 16.156 dolari S.U.A.
73. Pe de altă parte, reclamantul solicită o sumă lunară de 625 euro cu titlu de chirie pentru cele trei apartamente ocupate în prezent de foştii chiriaşi, sumă ce urmează a fi acordată începând cu data de 1 noiembrie 2001 şi până la redobândirea integrală a folosinţei proprietăţii.
74. Guvernul nu s-a pronunţat asupra acestei chestiuni.
75. Curtea constată că sumele cerute cu titlu de prejudiciu material sunt legate de privarea de libertate suferită de reclamant şi de imposibilitatea de a exercita folosinţa utilă a bunului său, personal sau prin perceperea chiriei de la locatari.
76. De asemenea, Curtea constată că, în mod incontestabil, reclamantul a suferit un prejudiciu material aflat în relaţie directă cu încălcarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie, încălcare datorată privării de proprietate şi consecinţelor acesteia asupra exercitării dreptului de proprietate al reclamantului, ţinând seama în mod special de vânzarea de către stat a apartamentelor nr. 2 şi 3.
77. Pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere art. 41 din convenţie, Curtea acordă reclamantului 18.755 euro.
78. În sfârşit, în ceea ce priveşte imposibilitatea reclamantului de a evacua locatarii care ocupă apartamentele fără titlu locativ sau pe cei care, deşi locuiesc în virtutea unui contract de închiriere, refuză să plătească chiria, Curtea arată că nu a fost sesizată cu o astfel de plângere, dar că nimic nu îl împiedică pe reclamant să o facă. În plus nu rezultă că aceste fapte sunt consecinţe directe ale privării de proprietate suportate de reclamant. În consecinţă, Curtea nu acordă despăgubiri cu privire la acest capăt de cerere.
b) Prejudiciul moral
79. Reclamantul solicită 25.571 euro pentru prejudiciul moral rezultat din suferinţa "psihică" cauzată prin Decizia C.S.J. din 31 mai 1995 şi prin consecinţele acesteia.
80. De asemenea, reclamantul solicită 153.427 euro pentru degradarea stării de sănătate datorată privării de proprietate suportate şi consecinţelor acesteia. În mod special, el se referă la numeroasele proceduri judiciare angajate pentru recuperarea bunului său şi la interminabilele călătorii efectuate între Germania şi România şi în interiorul României cu ocazia acestor proceduri derulate în diferite localităţi din România. Toate acestea au contribuit la deteriorarea stării sale de sănătate şi, mai ales, la gravele probleme cardiace, ţinând seama şi de vârsta sa avansată.
81. Guvernul se opune acestor pretenţii, considerând că reclamantul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu moral. În ceea ce priveşte deteriorarea sănătăţii reclamantului, Guvernul consideră că nu există o legătură directă de cauzalitate între starea sănătăţii acestuia şi procedurile judiciare.
82. Curtea consideră că evenimentele în cauză au cauzat ingerinţe grave în drepturile reclamantului la respectarea bunurilor sale, de acces la o instanţă şi la un proces echitabil, pentru care suma de 20.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suportat.
c) Costuri şi cheltuieli
83. Reclamantul solicită decontarea sumei de 36.567 euro pe care o detaliază după cum urmează:
a) 35.800 euro pentru costurile procedurilor interne legate de recuperarea casei. Reclamantul a prezentat Curţii facturile călătoriilor efectuate în România (transport, chitanţe hoteliere etc.); şi
b) 767 euro pentru onorariile avocaţilor angajaţi în procedurile interne.
84. Guvernul îşi exprimă acordul pentru a plăti cheltuielile ocazionate de a doua acţiune în revendicare, dar se opune plăţii cheltuielilor angajate în procedurile iniţiate împotriva locatarilor sau a celor ocazionate de deplasările reclamantului în România.
85. Curtea, conform jurisprudenţei sale, va cerceta dacă cheltuielile şi costurile a căror decontare este cerută au fost reale şi necesare pentru a preveni sau a îndrepta situaţia ce stă la baza încălcării convenţiei şi dacă nivelul acestora este rezonabil (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Milsen şi Johnsen împotriva Norvegiei nr. 23.118/1993, paragraful 62, CEDH 1999 - VIII).
86. Curtea consideră rezonabilă valoarea onorariilor plătite de reclamant avocatului său în procedurile interne şi acordă cu acest titlu 767 euro.
87. În ceea ce priveşte cheltuielile datorate deplasărilor reclamantului în România, Curtea arată că acesta a fost reprezentat de un avocat în toate aceste proceduri. Cu toate acestea, Curtea consideră că ar fi fost dificil, dacă nu imposibil, pentru reclamant să îşi apere drepturile fără să intre în contact direct cu avocatul său în România şi că, în orice caz, reclamantul nu s-a deplasat în România pentru fiecare audiere.
88. Având în vedere argumentele prezentate şi faptul că procedurile legate de încălcarea convenţiei se desfăşoară din anul 1995 până în prezent, Curtea îi acordă reclamantului suma cerută, şi anume 36.567 euro, la care se adaugă sumele datorate cu titlu de taxă pe valoarea adăugată.
d) Dobânzi de întârziere
89. Sumele acordate fiind calculate în euro, Curtea hotărăşte să aplice valoarea dobânzilor de întârziere existente în Germania, ţara de domiciliu a reclamantului, şi anume 8,62% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA:
1. decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 6 paragraful 1 din convenţie, sub aspectul absenţei unui proces echitabil;
2. decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 6 paragraful 1 din convenţie, sub aspectul negării dreptului de acces la justiţie;
3. decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la convenţie;
4. decide, în unanimitate, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la comunicarea hotărârii definitive în conformitate cu art. 44 paragraful 2 din convenţie, suma de 18.755 euro pentru prejudiciul material;
5. decide, cu 6 voturi la 1, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la comunicarea hotărârii definitive în conformitate cu art. 44 paragraful 2 din convenţie, următoarele sume:
- 20.000 euro pentru prejudiciul moral;
- 36.567 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli la care se adaugă sumele datorate pentru plata taxei pe valoarea adăugată;
6. decide, în unanimitate, că sumele menţionate la pct. 4 şi 5 vor fi majorate cu o dobândă simplă de 8,62% pe an începând de la expirarea termenului amintit şi până la momentul plăţii;
7. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru surplus.
Redactată în limba franceză şi comunicată în scris la data de 9 aprilie 2002 în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din regulament.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu